Zilele trecute am comandat o carte care a venit abia vineri. Am luat-o cu caracterul ciudat al poftei minții care te poate trăzni când vezi pe copertă trei nume mari.
În ultimele luni au început să se strângă în jurul meu turnulețe de cărți, de scrisori, memorialistică și jurnale, vechi sau noi și mi-am dat seama că nu voi publica din toate aici. Nu pentru că nu ar merita per se, ci pentru că unele scrisori sunt prea cordiale, documentaristice sau plicticoase. Nu doresc să vă aduc relatări greoaie sau dulcege ale trecutului, nici o istorie a scrisorii, după cum am mai spus. În amfiteatrul acesta mic al rubricii fac vivisecție. Lumina ecranului să arate măruntaiele minții, fiziologia fecundității unui dialog epistolar viu, indiferent de temă.
Când am deschis cartea așteptată, am știut imediat că la ea mă voi opri zilele ce urmează. Nu am știut însă că nu mă voi opri din citit. Nu am putut lăsa cartea din mână decât pentru copil și câteva vorbe pe messenger. Cu toate astea, în două zile și o noapte nu am reușit să mă hotărăsc asupra unei scrisori. Roman epistolar 1926 Rilke Țvetaieva Pasternak este un întreg pe care pur și simplu nu am cum să îl feliez. Fiind un triunghi prea mare, vă voi aduce câte o latură a lui, pe rând – o miniserie. Nu succesiv. Voi reveni asupra lor ca surpriză sau, fie, dacă îmi cereți voi anume ceva mai curând: Măi, G., mai zi-ne și nouă continuarea: ce i-a mai zis Marina lui Boris? Rilke lui Boris? Dar Boris Marinei?
Chiar dacă am și ieșit puțin între oameni, am locuit foarte interior zilele astea, cu mintea prinsă în povestea lor, undeva în irealitatea pe care o oferă aerul condiționat tras ca o țiplă peste dogoarea orașului și agitația oamenilor din jur. Mi-ar plăcea ca scrisorile de azi să vă aducă aminte că cele mai mari povești se rescriu de la sine în micile povești, ale fiecărei zile, ale fiecărui om, că marile teme ale omului rămân Un transplant din Mereu în Acum.
După cum stă scris și în nota asupra ediției, istoria culturii a fost marcată de întâlniri celebre, din diferite domenii sau chiar din același câmp creator, dar, în cazul literaturii, a avut loc mai rar o apropiere între scriitori de limbi diferite. În 1926 însă s-a întâmplat această apropiere excepțională între Rilke, uriaș poet al vremii, aflat la finele vieții și al creației, și cei doi poeți mai tineri, ruși, aflați în ascensiune, Boris Pasternak și Marina Țvetaieva. Dialogul începe prin tatăl lui Boris, pictorul Leonid O. Pasternak, care emigrase în Germania. El îi sugerează lui Rilke să înceapă o corespondență cu Marina, care emigrase în Franța, cu speranța că Marina va putea mijloci un dialog între fiul său, Boris, și Rilke, care se stabilise în Elveția. Cei doi scriitori de limbă rusă, Boris și Marina, se cunoșteau și se admirau de multă vreme. Pe scurt, cam așa a apărut forma asta ideală triunghiulară desenată peste granițe, doar prin scrisori, între marele scriitor de limbă germană și cei doi scriitori de limbă rusă.
Trialogul întins pe distanțe mari de spațiu s-a dus pe adâncimea interiorității celor trei în intimități poetice, dar ca timp a existat doar din primăvara până în toamna lui 1926, până la moartea lui Rilke. Însă, iată cum într-un timp scurt s-a înnodat un roman din intensitatea poveștii lor, maestrul și adoratorii săi, și povestea celor doi din urmă. Explozia, ascuțimea, profunzimea pasiunii, decepțiilor, trăirilor, transparența dintre ei, cum își scriau. La ei până și liniștea era intensă. Și, ca în orice poveste, ceea ce face diferența este cum. Iar acest cum reiese din scrisori. Mi-ar aduce multă bucurie să aflu că v-am făcut curioși, că veți citi și altă dată ce voi mai publica din aceste scrisori sau, și mai bine, că veți citi cartea. Cu speranța să nu nedreptățesc pe vreunul din cei trei, încep povestea lor cu fragmente din scrisori ale Marinei Țvetaieva către Rainer Maria Rilke. Nu am putut pune degetul pe o singură scrisoare care să fie reprezentativă, așa că am ales din momente diferite, din puncte de fisură, de regăsire, dar și de dialog livresc.
Nu am ales degeaba să încep cu scrisorile Marinei. (Și un răspuns al lui Rilke către ea) Din izvorul specific feminin și din particularitatea profunzimii sale, Marina Țvetaieva a fost cea care a alimentat viața acestui triunghi.
Am preluat scrisorile din Roman epistolar 1926 Rilke Țvetaieva Pasternak, traducere din germană și rusă de Janina Ianoși, adaptarea comentariilor și note de Ion Ianoși, Editura Ideea Europeană, 2006, pag. 140, 180, 183, 229.
„Marina Țvetaieva – lui Rainer Maria Rilke
Saint Gilles-sur-Vie,
De ziua Înălțării Domnului [13 mai] 1926
„…ihm/ kannst du nicht grosstun mit herrlich Erfühltem…”
…pe el nu-l poți ului cu simțiri grandioase…
De aceea: pur omenesc și foarte modest: Rilke-omul. După ce am scris asta, m-am poticnit. Îl iubesc pe poet, nu pe om. (După ce-ai citit asta, te-ai poticnit tu.) Sună estetic, adică lipsit de suflet, neînsuflețit (esteți sunt cei care nu au suflet, ci au numai cinci (deseori mai puțin) ascuțite simțuri). Am eu voie să aleg? Îndată ce iubesc, nu pot și nu vreau să aleg (un drept searbăd și îngust). Tu ești deja un absolut. Și atâta timp cât nu te iubesc (nu te cunosc), n-am voie să aleg, căci n-am nici o raportare la tine (nu-ți cunosc marfa!).
Nu, Rainer, eu nu sunt un colecționar, și pe omul-Rilke, care este încă și mai mare decât poetul (oricum ai lua-o, tot acolo ajungi – la și mai mare!) – pentru că el poartă pe poet (călărețul și calul: CAVALER!), îl iubesc inseparabil de poet.
Prin Rilke-omul l-am avut în vedere pe cel care trăiește, publică, pe care îl iubești, care aparține atâtora, care trebuie să fie obosit de atâta iubire. – Numai numeroasele legături omenești le-am avut în vedere! Prin Rilke-omul am avut în vedere ceva unde nu e loc pentru mine. De unde și acea frază despre poet și om – una simplă de resemnare, de renunțare, pentru ca tu să nu crezi că eu mă vâr în viața ta, în timpul tău, în ziua ta (zi de lucru, zi de relații sociale), care sunt, o dată pentru totdeauna, bine împărțite și planificate. O resemnare, pentru ca pe urmă să nu doară: acel prim nume, acea primă dată de care te izbești și care te respinge.[…]
Dragule, sunt foarte ascultătoare. Dacă-mi vei spune: nu mai scrie, asta mă tulbură, am mare nevoie de mine pentru mine, voi înțelege, mă voi supune.
—————————
Îți scriu de pe o dună, din iarba fină a dunelor.[…] Copii la plural? Dragul meu, nu m-am putut împiedica să zâmbesc. Copii – cuvântul se poate extinde (doi sau șapte?). Doi, dragule, o fetiță de doisprezece ani și un băiat de un an. Doi mici uriași din Walhalla copiilor. Copii de milioane, cum rar întâlnești. Cât de înaltă e Adriana? Oh, e aproape mai înaltă decât mine (și nici eu nu sunt mică), și de două ori mai grasă (eu nu cântăresc mai nimic). Ai aici și o fotografie a mea – fotografie de pașaport – de fapt sunt mai tânără și mai blondă. Va urma una mai bună, mult mai recentă, la Paris. Făcută de fotograful Șumov, care a fotografiat și lucrările marelui tău prieten – Mi-a povestit multe despre el. – M-am codit să-l întreb dacă nu are vreo poză de-a ta. – De comandat nu i-aș fi comandat-o niciodată. (Cred că ai înțeles – îți cer o fotografie de a ta, în mod direct, fără nici o sfială.) […]
Destinele tale pământene mă privesc încă și mai intim, decât toate celelalte drumuri ale tale, căci știu cât este de greu – totul. […]
—————————
Azi noapte ți-am citit Elegiile Duineze. Ziua nu ajung niciodată să citesc și să scriu, fac gospodărie până noaptea târziu, căci numai două mâini am. […]
Despre cartea ta, ce să-ți spun? Gradația supremă. Culcușul mi s-a transformat într-un nor.
Dragule, știu deja totul – de la mine înspre tine – dar pentru multe este încă prea devreme. Ceva din tine mai trebuie încă să se obișnuiască cu mine.
Marina”
„Marina Țvetaieva – lui Rainer Maria Rilke
Saint Gilles-sur-Vie,
3 iunie 1926
Mult, aproape totul, rămâne în caiet. Ție – doar cuvintele din scrisoarea mea pentru Boris Pasternak: „Pe vremea când, fără întrerupere, te întrebam ce-o să facem noi doi în viață, mi-ai răspuns odată: «O să ne ducem la Rilke». lar eu ți-am spus că Rilke este supraaglomerat, că n-are nevoie de nimeni şi de nimic. Dinspre el adie răceala celui avut, în avuția căruia eu sunt încă de pe acum inclusă. Eu nu am nimic să-i dăruiesc, totul este dinainte luat. El nu are nevoie de mine, și nici de tine nu are. Forța de atracție totdeauna – te abate din drum. Ceva din el (știi tu cum se cheamă) nu doreşte să se abată. N-are voie s-o facă. […]
—————————
Fraza din scrisoarea ta: „..dacă, pe neaşteptate, încetez să-ți mai comunic ce se petrece cu mine, tu trebuie totuşi să-mi scrii, ori de câte ori, când.”
Imediat ce am citit-o, gândul: fraza asta e o rugăminte de a fi lăsat în pace. Pacea a venit. (Acum te-ai liniştit un pic?) Ştii tu oare ce înseamnă toate astea: linişte, nelinişte, rugăminte, îndeplinirea ei și celelalte? Ascultă-mă pe mine – am impresia că eu știu exact. Înainte de viață, eşti – totul și întotdeauna, cum trăieşti – eşti ceva anume şi acum. (Eşti, ai – totuna!)
Dragostea mea pentru tine se fărâmițează în zile și scrisori, în ore și rânduri. De aici – neliniștea. (De aceea ai și cerut tu linişte!) Scrisoare astăzi, scrisoare mâine. Tu trăiești, eu doresc să te văd. Un transplant din Mereu în Acum. De aici – chinul, număratul zilelor, devalorizarea fiecărei ore, ora – doar o treaptă – spre scrisoare. Să fii în celălalt sau să-l ai pe celălalt (sau să vrei să-l ai, în primul rând – să vrei, e totuna!). Imediat ce am observat lucrul acesta, am tăcut. Acum a trecut. Cu voitul am scos-o repede la capăt. Ce voiam eu din partea ta? Nimic. Mai degrabă – în preajma ta. Poate că, simplu – către tine. Fără scrisoare a devenit – fără tine. Mai departe – mai rău. Fără scrisoare – fără tine, cu scrisoare – fără tine, cu tine – fără tine. În tine! Să nu fii. – Să mori! Aşa sunt eu. Aşa-i iubirea – în timp. Nerecunoscătoare și nimicindu-se pe sine. Iubirea n-o iubesc și n-o stimez.
V velikoi nizosti liubvi – în marea înjosire a iubirii – am eu un astfel de vers.
(La grande bassesse de l’amour – încă și mai bine – la bassesse suprême de l’amour).
—————————
Așadar, Rainer, asta a trecut. Nu vreau să vin la tine. Nu vreau să vreau. Poate – cândva – cu Boris (care, din depărtare, fără vreun rând de la mine, „a adulmecat” totul! Ureche de poet!) – dar când – cum… Să nu ne grăbim! Şi – ca să nu mă socoteşti josnică – nu întru chinuire am tăcut eu – din cauza urâțeniei acestei chinuiri!
—————————
Acum a trecut. Acum îți scriu.
Marina”
„Rainer Maria Rilke – Marinei Țvetaieva
Château de Muzot s/Sierre (Valais). Suisse,
8 iunie 1926 (seara)
Iată, așadar, că vorba mea neînsemnată, pe care tu, Marina, ai pus-o în față, a aruncat umbra aceasta mare, care, inexplicabil, te înstrăinează de mine. Inexplicabil şi, totuşi, acum explicată. Faptul că am scris propoziția aceea nu provine, aşa cum îi relatezi tu lui Boris… dintr-o supraîmpovărare a mea, ah, libertatea, Marina, libertatea şi uşurința și (chiar tu recunoşti lucrul acesta) numai ecoul ei neprevăzător! Numai totala lui impreviziune. Şi, de câtva timp, probabil din cauza stării fizice- teama că cineva, cineva drag mie, ar putea aştepta din partea mea o realizare sau o schimbare, iar eu să nu-i fac față, să-i dezamăgesc aşteptarea. Şi dacă, fără să-mi iau vreun elan deosebit, încă îmi mai reuşeşte ce este mai greu, mă sperie în schimb, ca un impas brutal, de nedepăşit, nevoia (chiar dacă una lăuntrică, chiar dacă una fericită) de a scrie o scrisoare.
Să trebuiască oare să se întâmple totul aşa cum îți imaginezi tu? S-ar putea. Această anticipare din noi trebuie deplânsă, sau trebuie entuziast salutată? Ți-am scris astăzi, printre dealurile cu vii, o lungă poezie, aşezat pe un zid cald (din păcate încă nu cu totul pătruns de căldură) și fermecând şopârlele cu ecoul ei. Vezi aşadar, m-am întors. În vechiul meu turn trebuie însă mai întai să lucreze zidarii şi alți meşteri. Nicăieri nici un pic de linişte, și frig, și umezeală în acest ținut viticol, cândva atât de sigur pe soarele lui.
Și acum, pentru că tot am ajuns la ,„nevoință”, merităm o oarecare îmblânzire. Ai aici micile mele fotografii. Îmi trimiți o dată, „în ciuda a tot şi toate”, cealaltă poză a ta?: n-aş vrea să amân această bucurie.
Rainer”
„Marina Țvetaieva – lui Rainer Maria Rilke
Saint Gilles-sur-Vie, 6 iulie 1926
Dragă Rainer,
Goethe spune undeva că nu se poate crea nimic însemnat într-o limbă străină – și lucrul acesta mi-a sunat întotdeauna fals. (Goethe, în ansamblu, sună întotdeauna bine, este adevărat ca totalitate, de aceea eu îi fac acum o nedreptate.)
Să scrii poezie înseamnă oricum să traduci, din limba maternă – într-o altă limbă, dacă e franceză sau germană nu contează. Nici o limbă nu e limbă maternă. Să scrii poezie înseamnă să scrii după ceva. De aceea nici nu înțeleg eu atunci când se vorbeşte despre poeți francezi, sau ruşi etc. Un poet poate să scrie în franceză, el nu poate să fie un poet francez. Este ridicol. Eu nu sunt un poet rus și mă mir întotdeauna atunci când sunt considerată ca atare. De aceea și devii poet (dacă, în general, s-ar putea să devii aşa ceva, dacă n-ai fi poet din capul locului), pentru a nu mai fi francez, rus etc., pentru a fi – totul. Sau: eşti poet, pentru că nu eşti francez. Naționalitate – ex- și inclusivă. Orfeu aruncă în aer naționalitatea sau o extinde în asemenea măsură în lungime și lărgime, încât cu toții (foști sau prezenți) sunt incluşi în ea. lată un neamț frumos! Și un rus frumos!
Şi totuşi, orice limbă are ceva ce-i aparține numai ei, care o face să fie ceea ce este. De aceea, în franceză tu suni altfel decât în germană – și de aceea ai şi scris tu în franceză. Germana e mai profundă decât franceza, mai plină, mai largă, mai sumbră.
Franceza: un orologiu fără rezonanță, germana – mai mult rezonanță decât ceas (care bate). Germana este încă și încă, fără de sfârşit, retranspusă poetic de către cititor, franceza – e prezentă. Germana – devine, franceza – este. O limbă nerecunoscătoare față de poet, de aceea o și scrii tu. Aproape imposibilă limbă! Germana – o infinită promisiune (ceea ce este totuşi un dar), franceza – un dar definitiv. Platen scrie franțuzeşte. Tu scrii (Vergers) nemțeşte, cu alte cuvinte – te scrii pe tine, poetul.
Căci germana este totuşi cea mai apropiată de limba maternă. Mai apropiată decât rusa, cred eu. Şi mai apropiată.
Rainer, te recunosc în fiecare rând, și totuşi tu suni mai scurt, fiecare rând este un Rilke prescurtat, ceva de genul unui conspect. Fiecare cuvânt. Fiecare silabă.
Grand-Maître des absences
Mare-Maestru al absențelor[…]
Dar tu eşti şi poet, Rainer, și de la poeți se cere de l’inédit. Așa că, repede, o scrisoare mare, numai pentru mine, altfel mă fac mai proastă decât sunt, și mă simt „jignită”, „înşelată în cele mai bune sentimente ale mele” etc., dar tu îmi vei scrie (pentru liniştea ta! și pentru că ești bun!).
Pot să te sărut? Că doar n-ar fi nimic mai mult decât să te îmbrățişez, iar îmbrățişarea fără sărutare este aproape imposibilă!
Marina”
