Găsind în cartea de debut al lui Artur Cojocaru Un coș de gunoi pentru capul meu, apărută de curând la Editura bucureșteană Tracus Arte, cuvinte ca Ikarus albastru, Odiseea spaţială şi Stanley Kubrick, începi să te gândești că vei citi scenariul unui film fantastic cu un super erou care învinge toţi răufăcătorii doar cu privirea, dar te înșeli amarnic. Cartea lui Artur nu încapsulează scenariul unui film despre dinozaurii care au dispărut, ci e despre personajul Artur, care călătoreşte într-un Ikarus albastru, în troleibuzul 30 în care intră în fiecare zi, cu gândul că nu va mai coborî la aceeaşi staţie, dar bancheta din staţie îl aşteaptă fidelă în fiecare dimineaţă.

Artur urcă în troleibuz în 1999 şi coboară în 2019. Fiecare minut din această viaţa fără rime e descris în cele 56 de pagini ale volumului, care, alături de încă alte două cărți, a fost declarat anul ăsta câștigător al concursului de poezie „Alexandru Mușina”.

Personajul principal al cărții nu are calităţi supranaturale, ba dimpotrivă, se simte neputincios și neajutorat atunci când renunţă la hippism, după ce calul său preferat rămâne șchiop, iar alcoolul pe care îl bagă în sine nu-i compensează lipsa calului.

Tatăl din carte îşi aminteşte că are un fiu și îl invită la băut: ,,şedeam la masă cu tata/mi-a zis că pentru asta există familie/am băut până dimineaţa.”, dar tata adoarme pe scaun.

 Relaţia cu tata este una traumatizantă din capul locului, acesta fiind mai mereu plecat, iar când se întoarce acasă vrea cu orice preț să-și ajute fiul să se maturizeze, și pentru asta îi pune cuțitul în mână și-i cere să taie un porc. Pentru el, a fi un bărbat adevărat înseamnă să poți tăia un porc și cu cât îl tai mai devreme cu atât mai repede te maturizezi.

,,Eu la 7 ani am tăiat primul porc…”, îi spune tatăl și Artur nu are încotro și ia cuțitul în mână, dar sentimentul pe care-l trăiește în schimb este unul de nemulțumire, care-l persecută pe toată durata acestei Odisei spaţiale, ce se conturează în realitate. O lume a cărunţilor lăudăroşi şi crudă ca un pepene verde. În rest, personajul din carte parcă ar fi un spectator într-o sală de teatru, plasat la balcon deoarece nu aveau locuri şi i-au dat un binoclu, de unde el vede lumea, iar uneori se vede și pe sine:,, Ne sărutam pe o banchetă/ toată lumea se uita la noi”.

Și asta în timp ce pe ,, pervaz s-au căcăt două ciori”.

Nu numai tatăl, dar și mama e  prezentă în poeziile sale, ea asigurînd un echilibru între membrii familiei. Ea e peste tot şi când vorbeşte despre casă şi când e la bunica sau când capul de porc e subiectul zilei. Dar spre deosebire de figura tatălui despotic, mama e o ființă grijulie. E perna cea moale pe care îţi vine să-ți culci urechea ca să-i asculţi poveţele. Atunci când ea vorbeşte, nu se mai aude nimic în jur, nici măcar ambulanţa care străbate orașul cu 180 de kilometri la oră. Se aude doar glasul mamei.

Cititorul o percepe  aşa cum Artur ne-o prezintă: ,,Mama m-a dus a psihiatru/ a spus că voi dormi mai bine.”

Personajul Artur e un fel de conductor de cupru, introdus în pămînt pentru a ne asigura că, dacă plouă şi fulgeră, apoi fulgerul va fi condus prin corpul personajului, spre pămînt. El acceptă lumea din jur cu ochii deschişi şi nu inventează lumi, coridoare fără uşi sau chei, ce nu ruginesc. Dar, cu toate astea, pe sine se percepe ca o minge de ping-pong între duritatea tatălui, ce vrea să-l călească și să-l oţelească şi suavitatea mamei.

„Aveam mîinile zgâriate/ am trecut pe lângă un felinar cu becul spart”, ne spune poetul într-o poezie, iar într-o altă poezie ne povestește despre fata pe care o iubește că,, cineva de la etaj a strigat că e o curvă”, după care concluzionează într-un mod stupefiant:„ înseamnă că seara o vom face din nou” și altceva nu ne mai spune despre iubita sa. Știm doar atât, că e cea pe care o iubeşte. Nu-i descrie ochii, trupul, gâtul, fesele, mâinele sau sânii, poate, pentru a nu deveni siropos.

Și nici nu ne spune de ce s-au despărțit: „Am dat peste cap 2 pahare cu vin/şi m-am culcat cu picioarele nespălate./ mi-am spus să nu mai scriu despre dragoste.”

Iar, poate, tocmai asta îi și determină pe prietenii săi să-i spună că s-a „făcut urât”.

Pe cât de urât îl consideră prietenii săi pe atât de profundă şi directă e poezia sa. Unicul semn, în opinia mea, care îl defineşte pe Artur e semnul infinitului care îl aşteaptă în față.
Nu pot totuși să nu mă întreb: unde e porcul pe care l-a tăiat?

Patreon - O mie de semne

Author

Write A Comment