Cum arată, de fapt, harta literaturii? Există o mare Carte a literaturii, care să cuprindă întreaga literatură, fiecare literă scrisă ca literatură vreodată? Dacă am desena-o, pesemne că ar arăta precum o enormă galaxie unitară cu mii și mii de sisteme solare separate unele de altele, dar totuși cuprinse în palmele aceleiași ființe mai mari? Și dacă da, ce se va petrece diferit? Dacă vom privi, așadar, literatura în acest fel, ca Literatură cu L mare, ca Absolut, ce se va schimba? Acestea sunt cele câteva întrebări la care voi încerca să răspund în acest eseu.
Pentru început cred că, scăldându-ne pentru prima oară în apele calde ale acestei idei, merită spuse următoarele. Cred cu tărie în receptarea artei prin comparație cu altă parte a artei, și nu prin interpretare pură, individuală, a unei singure opere luate ca atare. Operele – în cazul nostru, textele literare – nu rămân mute când sunt puse una în fața celeilalte, ci intră într-un profund dialog socratic, interpretându-se una pe cealaltă și aruncând noi nuanțe, umbre, tipuri de priviri asupra celeilalte, adâncindu-se una pe cealaltă în cunoașterea esenței condiției umane, dând așadar un mai mare rod celeilalte, primind asemenea în schimb. Este vorba, în fapt, de un fel de simbioză textuală. Împreună ele ajung în locuri care, citite și receptate separat, nici nu puteau fi bănuite, nelăsându-se ghicite nici de cea mai ageră dintre minți, pentru că pur și simplu nu era nimic de intuit.
Mi-aș face iluzii, însă, dacă aș crede că sunt primul care spune asta. T.S. Eliot, în „Hamlet și problemele sale”, un eseu magistral, spunea mai multe despre acestă idee: „În calitatea ei de operă de artă, opera de artă nu poate fi interpretată; nu e nimic de interpretat; o putem doar critica având în vedere anumite criterii stabilite, comparând-o deci cu alte opere de artă.” Continuând eseul, vorbește despre „Hamlet”-ul lui Thomas Kyd și cel al lui William Shakespeare, analizând legăturile dintre cele două, iar faptul că există un dialog între cele două piese este cât se poate de evident: „e neîndoielnic că pe alocuri Shakespeare s-a mulțumit să revizuiască textul lui Kyd”. Eliot pune în dialog, deci, două piese diferite, dar care sunt legate în mod esențial precum fratele și sora: au, curgând prin venele lor literare, același sânge. Același nucleu stă în miezul lor din care freamătul mitului se naște, au aceeași măduvă vibrândă în interiorul șirei spinării. Cele două piese, așadar, spun ceva câtuși de mic una despre cealaltă în măsura în care ele au același embrion literar și, puse față în față, prezintă două chipuri ale aceleiași semințe, astfel lăsându-se comparate. Totodată, analizând textele prin comparație se pot găsi, evident, accente ale uneia dintre opere, lăsate intenționat de autor sau chiar de ceea ce cu adevărat contează, intentio operis, adânciri ale unei idei, stări, povești, elemente prezente în unul dintre texte care, prin lipsa sau intensificarea lor, îl preschimbă pe celălalt, devenind astfel chipuri diferite ale aceleiași „semințe” literare. Acesta este primul pas către literatură ca Literatură – admiterea faptului că, într-un fel sau altul, două „texte-rude” pot intra în relație unul cu celălalt -, prin aceasta înțelegând arta pe care atât o iubim întregită, fiecare operă devenind astfel una și aceeași cu oricare altă operă literară, toate convergând către mai marea glorie a Artei absolute, Cartea absolută visată de atâția.
Dar putem oare merge mai departe de atât? Să comparăm, așadar, dezvăluind mierea ambelor texte prin aceasta, două scrieri care nu sunt din aceeași „familie” restrânsă? Sau măcar să le punem într-o relație care să releve ceva nou, să dea un nou mod de a o privi pe cealată, sau, împreună, să propună un alt mod de a înțelege lumea (sau măcar o parte a ei) care, rămase singure, nici nu se întrevedea? Propun, pentru această întrebare, tot un excurs prin eseistica lui T.S. Eliot, anume prin textul „Funcția criticii”. În acesta, autorul nostru scrie: „Rezultă că există ceva în afara artistului căruia el îi datorează supunere și credință, căruia trebuie să i se subordoneze și să i se sacrifice pentru a merita și a dobândi poziția lui unică. O moștenire comună și o cauză comună îi unesc pe artiști, fie că sunt sau nu conștienți de aceasta; trebuie să admitem totuși că solidaritatea aceasta este de cele mai multe ori inconștientă”. În acest citat, Eliot vorbește despre tradiția culturală a literaturii, dar, dacă nu precizam faptul acesta, cititorul putea lesne crede că e vorba mai degrabă de un suflu profund romantic al inspirației divine, scos din paginile unui Novalis sau Eminescu. În textul lui Eliot, tradiția culturală se confundă cu inspirația pe care o insuflă însăși divinitatea omului, ea devine dătătorul de sens și pârâul din care izvorăște fluviul. Acest fapt se petrece și mai târziu în text, într-un fel încă și mai profund, prin diferența făcută de acesta între Vocea interioară (suflul romantic) și Autoritatea exterioară (tradiția culturală) care, de fapt, se soldează cu unificarea celor două, devenind până la urmă două idei diferite pentru același absolut, două chipuri diferite ale aceleiași forțe de creație – punctul central al creației, din care ea se naște și la care se întoarce, punctul zero, de atracție totală, Ithaca artei noastre, devine astfel proteică. Tradiția devine deci glasul lui Dumnezeu invocat de Middleton Murry („Omul care se cercetează cinstit pe sine va auzi în cele din urmă glasul lui Dumnezeu”), aceste două forțe în geneza textuală devenind în fine unul și același lucru în chip esențial. Astfel, conform viziunii eliotiene, în momentul în care scriitorul caută în sine însuși, îl va găsi pe transcendent (în același timp creator și judecător) ca tradiție literară ce a precedat propria creație, codul în care s-a născut, toată literatura scrisă înainte de el, căreia trebuie să i se supună și, prin această paradoxală supunere, să o schimbe – întocmai precum un lanț la care se adaugă, în capăt, o nouă greutate de altă culoare și altă formă, schimbând astfel dinamica mișcării lanțului și al jocului halucinant de culori în timpul mișcării. Iar această tradiție, în orice fel am înțelege-o și analiza-o, presupune o profundă legătură între opere, una nu de prim strat, mai superficial, ci de esență, de chintesență, de însuși miezul fiecăreia dintre ele, modificându-se una pe cealaltă și, până la urmă, chiar interpretându-se: „Monumentele existente alcătuiesc împreună o ordine ideală care e modificată prin apariția unei opere într-adevăr noi. Înainte de apariția noii opere ordinea existentă este completă; iar, pentru ca ordinea să subziste după apariția a ceva nou este necesar ca întreaga ordine existentă să sufere o schimbare, fie ea cât de mică; și astfel relațiile, proporțiile, valorile fiecărei opere de artă față de întregul literaturii sunt revizuite; (…) Oricine admite această idee a unei ordini, a unei structuri a literaturii europene, a literaturii engleze, nu va socoti că e absurd ca prezentul să modifice trecutul în aceeași măsură în care el e călăuzit de trecut”, spune același Eliot. Această tradiție presupune în mod necesar o mai pătrunzătoare legătură între texte, căci, devenind în fapt una cu vocea interioară, inspirația divină, cuvântul miraculos care este șoptit sfințește în urechea omului care scrie de către un mai-mare ce trăiește în patru dimensiuni, revelând adevăruri ce fac cărțile să fie topoare în frunte, ea ne apare metamorfozată ca punctul din care arta se naște, apoi din care înflorește spre mai marea ei glorie, și în care, în fine, se va întoarce, dizolvându-se în istoria literaturii și, cum vom vedea mai târziu în eseu, în Cartea Literaturii – astfel, toate textele vor avea acest punct comun, această rădăcină, acest punct țintit către același lucru pe care îl putem percepe doar intuitiv, aproape ininteligibil la nivel rațional, totuși atât de efervescent și miraculos. Operele vor ajunge în fine să facă sistem prin tradiție, să arate precum mărgelele de pe aceeași unică brățară pe care o întregesc, precum stelele lucitoare de pe același unic cer negru: „Consideram atunci literatura cum o consider și astăzi, literatura universală sau cea europeană sau cea a unei singure țări, nu drept o colecție de scrieri izolate, ci drept întreguri organice, drept sisteme prin raportare la care – și numai prin raportare la care – fiecare operă literară, operele fiecărui artist în parte își capătă semnificația (…) Între adevărații artiști ai tuturor timpurilor există, cred, o comuniune inconștientă”. Operele, așadar, deși aparent întru totul separate, având alte teme, subiecte, nuanțe, atmosfere, vor pleca la drum împreună pe enorma autostradă a literaturii devenită Literatură, dacă privim în acest fel eliotian, și vor rămâne împreună pe acest drum, indiferent dacă se vor certa cândva, căci mâinile lor le sunt de fapt cusute unele în altele. Deși nu rude literare, precum cele două piese „Hamlet”, ele sunt intrinsece celeilalte, sunt legate prin acel sistem literar, acel punct zero de vibrație artistică aproape mântuitoare, prin ceea ce Eliot numea tradiție, prin ceea ce schimbă, fiind călăuzite de aceasta. E vorba, în fapt, de un unic organism care le conține pe toate. Comuniunea lor e eternă, și nu trebuie să fie dorită în mod necesar, ea se impune de la sine ca o formă a condiției operelor literare. Acesta este, aș spune eu, al doilea pas către această teorie a Literaturii.
Până acum, va fi observat cititorul atent, am vorbit (și am pus în evidență prin citarea masivă), pe rând, despre relația dintre două texte înrudite prin chiar sămânța firului narativ, apoi despre cum, până la urmă, toate textele sunt într-o comunicare eternă, pe care nu au dreptul să și-o aleagă. Facem astfel doi pași către Literatură întregită, admițând în final că toate textele, într-un fel sau altul, au ceva să îi zică altuia. Și totuși, n-am ajuns încă la ceea ce ne propuneam în început, scopul final al acestui eseu, anume teoretizarea literaturii ca Literatură, întregită, sistematică, organică într-un fel, „marea Carte a literaturii, care să cuprindă întreaga literatură scrisă vreodată”. În fapt, toată această parte a fost un preambul al esențialului acestui eseu, o punere în context, o așezare a scenei, o escaladare pe gândirea enormului autor T.S. Eliot ca, în final, de pe înălțimea sa, să-mi pot arăta propriul chip, propria idee, ca o continuare a tradiției în termeni de eseu începute de acesta.
În citatul dat mai devreme din Eliot – din cel de-al doilea „pas” -, se putea întrevede ceva din această ultimă bătaie a eseului de față prin câteva cuvinte esențiale, anume „întreguri organice” și „sistem”. În acest ultim pas nu vom mai considera că operele au ce să-și spună una alteia, aceasta fiind absolut implicită, altfel literatura ca Literatură intrând în scurtcircuit, incoerență totală și o bâjbâială fără pereche – cum ar arăta un roman ale cărui capitole nu au legătură unul cu celălalt, vorbind despre cu totul alte lumi fără ca acestea să se lege într-un bun final, ca în multe scrieri ale lumii? În acest sens, pentru mine literatura devine un nesfârșit, unitar și total lanț de scrieri, de la „Epopeea lui Ghilgameș” până la scrierile de azi, legat și iar legat până la inextricabilitate și sacralizare, aproape de o transgresare către o dimensiune mai înaltă a existenței, dar care totuși reușește să ne insufle cumva Adevărul său, lăsând un damf mistic (dar de o profunzime de neînțeles până la capăt) al piscului Universului, al vârfului lumii înseși, unde aerul este atât de rarefiat încât devine Mântuirea însăși. Literatura ca Literatură, așadar textele înlănțuite, puse laolaltă ca text unic, ca însuși Textul, vor da un mai mare rod decât dacă vor fi luate individual, vor avea o îmbrățișare mai largă, o cuprindere mai înaltă, o formă cu adevărat cvadridimensională, pregătită să ne spulbere mintea cu Miracolul ei de neînțeles, dar complet necesar. „Anna Karenina” nu mai este, dacă folosim această privire, o operă distinctă de „Dama de pică” sau de „Un veac de singurătate” sau „Bătrânul și marea”. Ele sunt părți ale aceleiași enorme scrieri, dări de seamă, tratat despre existență și inexistență, monument al reveriei absolute și contrapunct fantezist al realității înseși. În discursul ținut de Vargas Llosa cu ocazia primirii premiului Nobel, acesta spunea că, în fapt, în virtutea unei inerții provenite din copilărie, toate scrierile sale au fost, cum-necum, continuări ale textelor sale preferate: „Mama mi-a povestit că primele lucruri pe care le-am scris au fost continuările poveștilor pe care le citeam, căci mă întristam că se terminau sau voiam să le schimb finalul. Și poate că asta am făcut toată viața, fără s-o știu: să prelungesc în timp – pe măsură ce creșteam, mă maturizam și îmbătrâneam – poveștile care mi-au umplut copilăria cu bucurii și aventuri.” Ce intuiție extraordinară! Nu e vorba, în scurtul său text, doar de el însuși, ci se pronunță, prin aceste câteva cuvinte, destinul tuturor scriitorilor lumii, acela de a continua textele ce le-au marcat mintea și spiritul, care la rândul lor au continuat altele și tot astfel la nesfârșit, transformând literatura într-o uriașă epopee, numai una, un unic text al sublimului, al geniului, al fanteziei și în fine al visului. Literatura, citită astfel, în lanț, va deveni un miracol de nedescris în adevăratul sens al cuvântului, înfricoșător prin propria măreție dintr-un punct încolo, o istorie mai cuprinzătoare decât istoria însăși, conținând tot ceea ce are istoria convențională și încă ceva pe deasupra. Toți autorii lumii au scris așadar aceeași mare operă, aceeași enormă carte, încercarea unei specii de a își transgresa condiția, căci, în fapt, asta este enorma capodoperă a omenirii, Literatura: o trecere lentă către mai mult, o ascendere prin metamorfoză, o ajungere intuitivă (căci raționalitatea nu are mâinile îndeajuns de lungi) la un dincolo transcendental prin fantezia de a imagina realul și irealul, calul și centaurul, prin fantastic, mimetic-întru-depășire, punere și scoatere și re-punere de roman cavaleresc în scenă a mii de personaje, întrupări tulburătoare ale minților noastre ce au sădite adânc în ele receptorul mântuirii prin Literatură și minunea ei.
Ultimul pas, așadar, transformă toată literatura lumii într-o singură carte mântuitoare – ceea ce cuprinde fiecare literă scrisă ca literatură vreodată – care este scuza speciei noastre, pentru că ne incriminează, admițându-ne păcatele, răutatea, ura înnăscută, bestialitatea pusă pe lume odată cu ființa însăși, și în același timp este o splendoare infinit-fractalică, astfel devenind nesfârșită – ce minune să fie trăirea paradisului fără de capăt într-o lume de infern! Centrul universului borgesian, Cartea absolută, Aleph-ul cărților și în fapt al literaturii, se scrie deja, s-a scris de sute de ori, încă se scrie și se va scrie atâta vreme cât umanitatea va exista: Dostoievski a scris la ea, la fel și Shakespeare, Kafka, Cervantes, Hugo, Flaubert, Rabelais, Hesse, Joyce, Homer, până la Garcia Marquez, Thomas Pynchon, Don Dellilo și mulți alții pe care nu am cum să îi enumăr aici. Să nu ne imaginăm însă că doar mari autori au scris-o: orice scriitor, adică om ce are ca religie scrisul, va fi scris, la capătul existenței Universului, la această carte, chiar dacă nu cu aceeași ,,calitate” precum un Tolstoi. Cartea la care Cărtărescu visa cu neputință, pe care a încercat să o dea lumii cu ,,Orbitor”, care îi înnebunise personajul lui Borges în povestirea ,,Cartea de nisip”, este, așadar, Literatura întregită în mod organic, receptată, citită în acest fel – ca un unic text sacrosanct, infinit până la urmă, care arde mintea oricui o atinge prin iluminare. Înțeleasă astfel, literatura – unicul text – nu mai are nevoie de contextualizare, când, unde și în ce fel a fost scrisă, pentru că ea devine un contrapunct al istoriei – ea este la fel dintotdeauna, toate semințele postmoderne, romantice, moderne, naturaliste etc. existând încă de la Homer încoace, așteptându-și scriitorul ce le va îngroșa tușele. Nu se mai referă la istorie, ci devine istoria însăși, adevărata și mai fascinanta istorie a umanității pusă în oglinda ce o arată intactă cu totală precizie, asemenea realității, dar întoarsă pe dos. Cartea însăși, Marea Carte, Salvarea, nu se referă la epoci și obiceiuri (uitând de ele cu totul, renunțând la mimetism și la satira sau fresca socială), tangențele fiind pure întâmplări, reflexe ale vechii lumi, ci la viscerele noastre ca specie și, așa cum visau grecii încă de la „Iliada” și „Odiseea” încoace, transgresarea propriei condiții de rugină, spaimă, teroare, violență, infern. Literatura întregită devine în mod esențial non-mimetică, mimeticul ei având scopul depășirii mimeticului, ea îmbrăcându-se în ceea ce este general uman doar pentru a fi inteligibilă, însă având în miezul miezurilor ei un nucleu paradoxal celor trei dimensiuni ale noastre, un mesaj care ne contorsionează mintea, un anume ceva care, fiind cu adevărat Nou, sparge barierele „realității”, instituind o altă măsură a existenței, imposibil de anticipat și încă imposibil de acceptat, înțeles, interiorizat. Aici este miza Literaturii întregite, Totale: punând totul laolaltă, vom simți un mai profund tremur al acestui nucleu mântuitor, un ceva dincolo de mimetism, un non-mimesis adevărat până în eul său mai profund decât el însuși, o artă pură cu adevărat, un soclu al creației Noi, dincolo de marginile Universului, Miracolul însuși al Artei și Literaturii, astfel depășindu-ne condiția, lăsându-ne în spate vechea piele și primind-o în dar pe cea nouă.
Această Carte se propagă nebunește, căci orice om, văzând miracolul, simte nevoia să îl spună, cu disperare și miracolul stând în glas, unui altuia încă neatins de aripa colorată psihedelic a Minunii, la fel ca în Biblie, „Aleph”-ul lui Borges și oricare alt text în care ceva dincolo de puterea de creație a realității se petrece. Doar că, de fiecare dată, Miracolul devine o povară, căci este prea esențial, prea înalt, prea dens, prea intens pentru om, iar acesta, confruntat cu puținătatea propriei ființe pusă în context, îl refuză. Astfel ne întoarcem la deja amintita „Cartea de nisip” a lui Borges. Personajul principal este înnebunit de Carte, ea devine un viciu cu adevărat distructiv, atât de larg încât devine, așa cum am spus deja despre Literatură, înfricoșător, astfel că este nevoit să o înlăture din viața sa: „Citisem undeva – mi-am amintit – că cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea. Înainte de a mă pensiona am luat la Biblioteca Națională, care conservă nouă sute de mii de cărți; știu că, în partea dreaptă a coridorului, o scară răsucită se afundă într-un subsol unde se află periodice și hărți. Pândind o clipă de neatenție a angajaților, am furișat Cartea de Nisip pe unul dintre rafturile umede. Am încercat să nu rețin la ce înălțime și nici la ce distanță de ușă.” Înainte însă ca acest personaj principal să primească Cartea, ea aparținea unui vânzător de Biblii, care voia să vândă Cartea, deci să scape de ea, cu orice preț: „Abia după aceea aveam să pricep că venise la mine cu hotărârea fermă de a vinde cartea.” Iar, deși frunza e bine ascunsă în pădure, după ani și ani cineva tot o va ridica, producând astfel altă victimă – Cartea de Nisip, omologul Cărții noastre, se răspândea deci nesfârșit (pentru că, deși nimeni nu o voia, nimeni nu avea curajul să o ardă, scăpând de ea cu adevărat), ajungând de la om la om, până când, într-un bun sfârșit, avea să obsedeze și să înnebunească cu miracolul ei întreaga omenire. Astfel, cândva, cu toții ne vom gândi la ea așa cum unui personaj din „Craii de Curtea-Veche” se gândea la mare: „La dânsa îi era gândul, ca într-o scoică, ea răsuna în inima lui nesfârșit, într-însa, care fusese patima întregii lui vieți, dorea să-și afle mormântul.”
Din această frică pe care am expus-o prin povestirea lui Borges s-a născut, cred, fragmentarea Literaturii, transformată din Miracol unic, organic, întreg, lanț nesfârșit al divinului pe pământ, în domeniu cu zeci de alte subdomenii. Tocmai din această neputință de a-i accepta Minunea, o neputință, aș spune, adultă, am diluat literatura, spărgând-o în zeci de segmente, făcând-o astfel să își piardă, într-o măsură, luciul interior al absolutului. Însă eu sunt încă atât de mic, atât de copil, ca micul scriitor Vargas Llosa care continua povestirile sale preferate, nu am experiența vieții, așa cum de atâtea ori mi s-a spus – și poate că e bine că nu o am -, astfel că nu îmi e frică, ci mă bucur și trag nădejde că îmi voi putea duce crucea până la capăt, primind ca Mântuire însăși Literatura întregită, Cartea care cuprinde toată Literatura scrisă vreodată, născută din acea demență nevrotică de a crea, de a scrie, de a visa visul cel chimeric, indiferent cât de sfâșietor va fi, indiferent că va părea cândva a fi un parazit ce îmi ocupă mintea, înțelegând că e vorba, în fapt, de o supunere care te eliberează.
