„Vara în care mama a avut ochii verzi” (Editura Cartier, 2017), este o carte neîncadrabilă și emoționantă. Există argumente suficiente pentru a susține fiecare dintre aceste opinii, chiar dacă volumul, ajuns deja la a cincea ediție (!), nu mai are nevoie de superlative. Am mai citit astfel de cărți (mintea mi s-a dus la „De ce fierbe copilul în mămăligă” a Aglajei Veteranyi și la „Lebăda cu două intrări” a Norei Iuga, dar și, deloc la limită, la povestirea „Ochiul căprui al dragostei noastre” a lui Mircea Cărtărescu), însă în cazul de față Tatiana Țîbuleac a reușit cumva să comprime în scurta și puternica ei poveste tot veninul, nebunia, poezia și tandrețea lumii.

Tatiana Tibuleac "Vara in care ma a a avut ochii verzi"
Tatiana Țîbuleac “Vara in care ma a a avut ochii verzi”

Avem o familie dezorganizată de polonezi imigranți, stabilită la Londra, cu un tată bețiv și afemeiat, cu o mamă care a pierdut lupta cu kilogramele și cu viața, în general, și doi copii, un băiat, Aleksy, turbulent și (aproape) schizofrenic, și o fetiță, Mika, hieratică, idealizată de frate după moartea ei timpurie. Un menaj instabil, specific unei lumi marginale, la care se adaugă o bunică tradiționalistă și întru câtva bigotă, dar care, nota bene, pare a fi singurul punct de echilibru în tot acest melanj existențial precar.

Furia adolescentului Aleksy este, până la un punct, de nestăpânit. Fiu al unei mame cu un comportament inadecvat și al unui tată violent, care l-a părăsit pentru o pipiță decolorată și episodică, băiatul pare că deține toate metehnele care-l anunță pe viitorul ratat a cărui viață se va împărți între pușcărie și scurte perioade de libertate. Propensiunea tânărului către delincvență este evidentă, fiind practic doar o chestiune de timp până când va comite o infracțiune mult mai gravă decât aceea de a stâlci în bătaie un alt băiat (și de a-l lăsa infirm pe toată viața). E un adolescent cinic și impenitent, iar ieșirile lui nu sunt stopate nici măcar de repetatele ședințe de terapie (cu o psihiatră „căreia îi puțeau subsuorile”) pe care e nevoit să le suporte în școala specială în care a fost trimis.

Panta mizerabilistă pe care părea să alunece povestea este suspendată de o întâmplare care pune, într-un fel, capăt dezmățului psihic în care este angrenat băiatul. Acesta își dezvăluie nebănuite rezerve de bunătate în timpul unei vacanțe de vară petrecute cu mama lui muribundă într-un sat din Franța. Ajutat, ce e drept, și de „pastilele-pentagon”, care i-au mai tăiat din accesele de nebunie, Aleksy își descoperă latura umană din momentul în care află că mama lui, pe care o ura și o disprețuia din cauza apucăturilor ei bahice, dar și din cauză că era scundă și supraponderală („Îmi venea să-i mușc limba  sau să i-o smulg și să o trec printr-o tocătoare”, mărturisește băiatul într-unul dintre episoadele sale de „ură viscerală”), suferă de un „cancer turbat”.

Treptat, atitudinea băiatului se schimbă și asistăm la o metamorfoză practic inversă celei prin care trece mama sa. Dacă femeia bolnavă de cancer în stadiu terminal pare că parcurge stadiul de la fluture la crisalidă (scena finală ne spune că „mama se legăna moartă în hamac ca o crisalidă cu început de fluture”), transformându-se din persoana durdulie îmbrăcată în rochia albastră triunghiulară, sugerând un imens fluture tropical, într-o nimfă inertă, băiatul trece cu rapiditate de la condiția de vierme umanoid la aceea de adolescent-infirmier, devenind un fel de Gregor Samsa a rebours. Mai mult decât atât, parcursul lui Aleksy capătă nuanțe de spectaculozitate din momentul în care, prin forța hazardului, devine un pictor celebru.

Odată spartă crusta dezgustului, a frustrărilor provocate de lipsa dragostei materne, a deziluziei recurente, Aleksy își devoalează treptat acest ultima thule de umanitate, un reziduu de bunătate care va fi fecundat de dragostea reînviată pe ultima sută de metri pentru o mamă care, la rândul ei, devine, odată cu împuținarea trupului cauzată de boală, ceea ce ar fi trebuit (și ar fi putut) să fie și fără acest episod terminal. Viața celor doi, în locuința de vacanță din pitorescul sătuc francez, se derulează pe un fond insolit de înduioșătoare normalitate casnică.

Tatiana Tibuleac
Tatiana Țîbuleac

Tatiana Țîbuleac se ferește însă de patetisme și păstrează distanța față de tentația unui final lacrimogen, liric până la o duioșie dizolvantă, lipsită de adecvare în context. Narațiunea, în punctele ei sensibile, este forjată pe același tip de limbaj frust, iar micile lingouri textuale, de tipul celor în care sunt înfățișate ipostazele prin care trec ochii mamei, care ies din „linia de producție poetică” sunt – și aici mă repet fără să fac, așa cum spuneam, un abuz de elogii – de-a dreptul emoționante.

Până și trecerea de la ura viscerală la atașamentul matern se face prin intermediul unui termen de o desăvârșită candoare: „dezurăsc”. Aducând târzia confesiune la un punct incandescent (Aleksy, țintuit într-un scaun cu rotile în urma unui accident, scrie după mulți ani ce s-a întâmplat în vara petrecută cu mama lui), adolescentul devenit bărbat în toată firea, dar și artist bogat și celebru, reduce regretele acumulate la o expresie de o seducătoare poezie atunci când vorbește despre mama dispărută: „Să o dezurăsc și să-i spun că are ochi frumoși.”

Tatiana Tibuleac
Tatiana Țîbuleac

„Vara în care mama a avut ochii verzi” este un roman-confesiune în care, în ciuda deselor expresii vitriolante, se simte peste tot polenul feminității. Împrumutând vocea unui băiat dezorientat și a unui bărbat care-și contabilizează, la maturitatea deplină, dramele prin care a trecut, uzând de un cinism sub care se ghicește un germen de umanitate, Tatiana Țîbuleac dă senzația că-și folosește feminitatea atât pentru a tăia elanul autodistructiv al lui Aleksy, cât și pentru a crea cadrul formal necesar readucerii acestuia pe o orbită de bunătate.

Se simte aproape peste tot, în subtext, vocea autoarei, iar între materia diegetică și poezie nu mai este decât acea tonalitate care face de regulă diferența. E greu de precizat însă unde se termină proza și unde începe poezia. În ADN-ul acestui roman există, în proporții indefinite, gene din ambele genuri literare. Sau poate că, scriind, Tatiana Țîbuleac a creat un tip de ADN textual care, undeva, în evoluția lui, a suferit o mutație, fără să dea însă naștere unui monstru. Dimpotrivă, ceea ce ne-a dăruit autoarea este această carte-genom redusă ca dimensiuni, dar de o extraordinară forță narativă.

“Vara în care mama a avut ochii verzi” costă 23 Ron și poate fi găsită aici.

Foto credit: http://blog.goethe.de/dlite/index.php?archives/382-Default.html&serendipity[lang_selected]=default&serendipity[user_language]=default

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment