N-am citit încă romanul „Ierbar” (Polirom, 2018) al lui Andrei Dósa, însă mi-am propus să o fac cât de curând, nu fiindcă sunt neapărat atras de genul abordat de cunoscutul poet (nu prea sunt, ce e drept), ci datorită modului elogios în care a fost prezentat aseară, la evenimentul de la Librăria Humanitas Kretzulescu, de invitații Svetlana Cârstean și Vasile Leac.

[image_with_animation image_url=”2319″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Deși s-a consumat într-un spațiu mult restrâns față de ceea ce poate oferi Librăria Humanitas de la Cișmigiu, lansarea de la Kretzulescu a beneficiat de ceva care probabil cu greu ar putea fi obținut în partea cealaltă: a fost lipsită total de formalism. Am avut impresia – și chiar așa a fost, de fapt – că asist la o întâlnire între prieteni, care s-au strâns la o bere sau la un ceai ca să discute despre cartea recent apărută. Iar când ai ca invitați personaje carismatice și care se pricep foarte bine la literatură, cum au fost Svetlana Cârstean și Vasile Leac, atunci succesul e asigurat din start, iar inconvenientele care țin de organizare sunt date uitării rapid.

A fost ceea ce aș numi o seară cosy, fiindcă s-a vorbit relaxat, iar atmosfera a fost mai mult decât colocvială. A venit doar o mână de oameni, toți însă concentrați la ce s-a discutat și participativi nu neapărat prin acțiuni directe, ci doar prin simpla prezență, o prezență foarte empatică cu protagoniștii, atașantă și caldă. În public s-au aflat sărbătoritul Sorin Gherghuț, care ieri a împlinit 45 de ani, Radu Nițescu, mult mai luminos și mai terre-a-terre decât l-am văzut cu alte ocazii, precum și omniprezentul Cătălin Constantin.

carturesti.ro

Am stat ceva timp în cumpănă și m-am întrebat cum ar fi mai bine să înfățișez ce s-a întâmplat aseară la Kretzulescu. Am ales, din mai multe variante, pe cea oarecum mai comodă, singura însă capabilă să redea fidel ce s-a întâmplat acolo, chiar dacă lungimea materialului ar putea fi un inconvenient pentru cititori. M-am decis, așadar, să redau, în scris, ce au vorbit Svetlana Cârstean, Vasile Leac și Andrei Dósa, gândindu-mă că poate, și așa, rolul meu de cronicar al unei întâlniri foarte plăcute va fi la fel de discret precum a fost la fața locului.

[image_with_animation image_url=”2322″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://radioromaniacultural.ro/poezie-de-svetlana-carstean-la-noaptea-literaturii-europene/”]

Svetlana Cârstean

O să încep cu niște lucruri oarecum exterioare cărții. Am început să o citesc în Anglia. Am citit cât am putut, așa, vreo oră și jumătate – două. Era o doamnă în stânga mea, care mergea la Madrid pentru un control medical. A suportat cât a suportat, iar la un moment dat m-a întrebat: „Ce frumoasă e cartea asta! Despre ce e?” Mi-a fost așa, nu voiam să o dezamăgesc… Apoi am fost cu Andrei la copiii noștri din Berceni, unde facem Incubatorul de lectură, chiar acum două zile, și le-am vorbit despre toate cărțile lui Andrei. El a și citit și n-am putut să mințim și să spunem că a scos o carte care se cheamă „Ierbar”. Li se părea interesant că e o carte în proză. Erau și copii foarte mici, asta însemnând de 9-10 ani, cam așa.

De fapt, ce voiam să spun cu asta? Că există această aparență pe care cartea o joacă foarte bine din toate punctele de vedere, și în scris, și în apariția ei grafică. Există un soi de naivitate. „Ierbar” e ceva copilăresc. Ce rămâne într-un ierbar? Totul e uscat la sfârșit în acel ierbar. E un ierbar, dar în același timp e foarte verde, e o promisiune a unei iluzii, ca a unei halucinații pe care am vrea-o reală și nesfârșită. Eu îl consider pe Andrei Dosa unul dintre cei mai buni poeți ai noștri din acest moment, care a scris deja o parte din istoria ultimului deceniu, ca să fiu prețioasă.

Sigur că în momentul în care un poet se apucă de scris proză nu știu dacă își dorește în momentul în care se vorbește despre cartea lui de proză să i se spună: „Păi se vede că e poet!” Se vede poetul aici, chiar dacă poezia lui e foarte bună. Mai degrabă ai vrea să audă că a ieșit dintr-o formulă, că a penetrat sistemul narativ, că i-a ieșit chestia asta. Sunt mai multe voci care spun că aici este un poem în proză. Eu nu sunt de acord cu asta. Cred că e o carte în proză foarte ambițioasă și cred că Andrei a reușit să o conducă abținându-se de la multe lucruri. Simt că el vrea să fie cinstit și ferm cu treaba de care s-a apucat și că felul în care poezia se inserează în textul de proză nu este așa cum se întâmplă de obicei într-un poem în proză. Aștept să mă contraziceți, cu argumente care să spună că este totuși un poem în proză.

De ce e ambițios? Pentru că vrea să fie, sau poate nu vrea să fie, dar sigur este, o radiografie a tot ce înseamnă lumea asta în care ne mișcăm. Dacă ar fi să rebotezăm, așa, în joacă, am putea să spunem că un titlu bun ar fi „Totul”, dar s-a mai dat. Sau „Nimic”, ori de fapt „Totul sau nimic”, pentru că la sfârșit nu rămâne nimic, totul este o iluzie, e o disoluție a filozofului, disoluția lui Platon. E foarte mult dialog platonician. În toate fumurile astea ale halucinației Platon dispare, se topește pur și simplu în propria lui proiecție halucinantă și învinge un soi de Tarantino, dacă pot să spun așa. Platon rămâne un post-Tarantino probabil. De ce „Totul”? Pentru că da, e totul! Am numărat pe o pagină nu știu câte referințe. Erau așa: Iureș, „Moartea domnului Lăzărescu”, Boia… Erau foarte mulți! În 1500 de semne erau toți băieții ăștia la un loc. Trebuie să recunosc că sunt foarte mulți băieți. Mi se pare că e o carte de băieți și cu băieți. Băieți care, să zicem, stau în fața calculatorului și își creează niște proiecții succesive.

Cel mai relevant totuși e un nume pe care l-aș pune eu peste toată aventura din „Ierbar”, adică numele unuia dintre ultimele capitole. Este foarte relevant. O mână de indivizi singuri încercând să facă un întreg. Toată povestea asta a ierbii în care încearcă disperat să contruiască un întreg, cum o fi el. Și totuși, acest întreg se desparte în nu știu câte bucăți, îți scapă, nu rămâne nimic în urma lui. Asta e povestea lumii în care ne mișcăm, în care trăim. Povestea întregului și a holismului, a disperării ăsteia holistice a lumii contemporane, traversează toată cartea. De-aia zic că e amibțios, pentru că e greu să pui toate lucrurile astea într-o singură carte, cu o anumită viteză.

El, dacă vreți, nu poetic, ci muzical lucrează și reușește într-un fel să aibă un ritm sacadat, nu știu dacă trepidant, al succesiunii proiecțiilor în mintea celui care trece într-un fel de dincolo. E o obsesie a întregului pe care nimeni nu pune mâna de fapt. Într-un fel e ciudat. Mă gândeam că, sigur, sunt mulți aceia care ar vrea să facă genul ăsta de radiografie, să o dea acum, în momentul ăsta în care trăim. E ciudat uneori când citești despre lumea asta și e atât de aproape. E prea aproape și parcă vrei să ai o anumită distanță. Îți vine să spui: „Ok, și ce poți să-mi spui nou despre ăștia, că știu destule!” Și atunci da, cartea trece din temă în temă, filozoful, scriitorul, toate arhetipurile astea care se mișcă între toate aceste fumuri și în toată virtualitatea asta… Sunt niște arhetipuri și fiecare are rolul lui.

[image_with_animation image_url=”2323″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://vimeo.com/142045677″]

Vasile Leac

„Ierbar” este în primul rând un roman al senzațiilor, pe de o parte, iar pe de altă parte vorbește despre plăcerea pe care o au anumiți oameni față de autodistrugere. Este despre plăcerea pe care ți-o oferă autodistrugerea într-un anumit context. De aici ar trebui să plecăm cu discuțiile și despre alte tipuri de romane care se apropie sau se depărtează. Primul care mi-a venit în minte a fost „Muzici și faze”, dar în el se vorbește despre altceva. Opacitatea, sau ceața, e doar o metaforă. Naratorul evită tot timpul să-ți descrie tripuri, senzații, filme. Deci nu este un Burroughs sau Irvine Welsh, care îți dau multă carnație și conținut. Mi-a plăcut foarte mult că a evitat toate clișeele astea despre droguri. Personajele de fapt își retrăiesc niște amintiri. Naratorul, de exemplu, știm despre el că a fost în Germania, în America… Ce-ți oferă viața, ce-ți oferă tranziția românească? Adică ce le oferă tinerilor societatea de astăzi? Le oferă instabilitate cât cuprinde, perisabilitate. Deci totul este extrem de fragil. Trebuie să ai foarte mare grijă unde te afli și cum te poziționezi. Cam despre asta e vorba.

Probabil că toată lumea știe despre „Narcotice în literatură”, scris de alt Andrei, Oișteanu, care a ajuns deja la a doua ediție. Sunt sigur că o să apară și a treia ediție, pentru că la final ajunsese până la Vakulovski, care a fost un pionier în zona asta, cu „Pizdeț” și „Letopizdeț”. Și chiar Dragoș Bucurenci, cu „Real K”, după aia Ioana Băețica, dar ea era în altă zonă, apoi Claudia Golea, deci a fost o serie de tineri scriitori care puneau problema altfel în literatură. Evident că în perioada respectivă toți erau luxați de critica intelectuală ușor afectată din România din acea perioadă. Acum lucrurile s-au mai liniștit.

Andrei e conștient și evită foarte bine tocmai zonele de clișeu pe care poate să ți le ofere tematica asta. Aș spune că este aproape un roman conceptual. Nu știu dacă și-a propus lucrul ăsta. Să-ți propui să scrii într-un anumit stil despre ceva: deci ai senzația tot timpul că te afli în fața unui geam fumuriu, în fața unei bănci în care-ți dai seama că funcționarii sunt acolo, că sunt mișcări de trupe, dar tu vezi practic niște umbre. Dar aceste umbre îți trezesc imaginația de cititor. Deci toate aceste umbre îți trezesc interesul. Filmul ți-l faci tu. Fiecare cititor își face filmul lui. E o zonă practic închisă și, într-un fel, te și avertizează că nu ai ce căuta aici.

Pe coperta a IV-a Alexandru Vakulovski scrie că sunt o gașcă în genul crailor de Curtea Veche, dar nu se mai poate vorbi astăzi despre crai de Curtea Veche, ci mai degrabă de crai de blocuri noi, care au alte sensibilități, care încearcă altceva. Sunt foarte mulți tineri în zona asta, care testează autodistrugerea și plăcerea pe care ți-o oferă autodistrugerea, pentru că este o plăcere, dacă ești conștient de ea. Și ești conștient și când trebuie să te oprești și să ieși din schemă.

Cam asta ar fi în mare, iar dacă ar fi să vorbesc unde ai putea plasa acest roman, cred că, cu ultima terminologie care face valuri în filozofia contemporană americană, pot să-l încadrez foarte ușor în ceea ce se numește metamodernism. Deci avem de-a face cu un roman care aparține probabil metamodernismului. E un roman extrem de bine scris. Probabil că asta vine și din faptul că Andrei vine din altă limbă. Ai senzația, mai ales în ultima parte, că este o traducere, ceea ce este ideal, să ai senzația că citești o traducere, că nu este nimic specific unor autori români: frazare, stil, vocabular și așa mai departe. Ultima parte a romanului este foarte frumoasă.

[image_with_animation image_url=”2324″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://blog.goethe.de/dlite/index.php?archives/286-Default.html&serendipity`{`lang_selected`}`=default&serendipity`{`user_language`}`=default”]

Andrei Dósa

Chestia asta cu limbajul mi se pare foarte interesantă, cred că și din cauză că am citit foarte multe traduceri ca să mă inspir. De exemplu, e romanul acela al lui Philip K. Dick, A Scanner Darkly. E interesant că acolo sunt foarte multe dialoguri între drogați și mi-a plăcut foarte mult. Am citit foarte multe distopii, cărți dintr-astea. Am recitit cărți cum ar fi Brave New World a lui Huxley și 1984 a lui Orwell. M-a frapat foarte mult la Huxley că reușește să se țină la limita literaturii comerciale. Și în descrierea aceea, adică partea științifică, e tratată în modul ăsta. mi-a plăcut foarte mult chestia asta. Evident că am făcut pe urmă comparații cu 1984.

Dacă mă uit în urmă la lecturile mele cred că asta am vrut să ating, adică un fel de limbaj dintr-ăsta care să fie foarte ușor. Pot să vorbesc despre partea conștientă de unde vine genul ăsta de limbaj, pe când restul vine din acel gen de distanță pe care o am față de ce se întâmplă tot timpul. Nu e ceva ce am făcut foarte conștient. Cred că a doua parte a ieșit așa și pentru că deja mă rodasem cumva.

Țin minte că primele capitole le-am scris prin 2015 și după ce am încheiat tot am revenit și mi-am spus: „Aoleu, ce e aici?” Trebuia să tai foarte mult. Era prea încărcat, până și dialogurile, tot. Deci cumva mi-am format mâna pe parcurs. Evident că mi-am dat seama că primele capitole nu sunt la nivelul ultimelor, dar nici n-am reușit să le rescriu și nici nu mi-am propus să le refac ca să fie la nivelul ultimelor, pentru că în primele capitole personajele sunt ca niște interfețe, nu sunt foarte personalizate. Sunt doar niște oameni care vorbesc. Stau pe niște canapele, vorbesc, se distrează și așa mai departe.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment