Când am găsit în bibliotecă volumul „Roșu, roșu, catifea” (publicat în 2012 de Un Cristian la Casa de Pariuri Literare), mi-am spus că trebuie neapărat să-l „recuperez” și să scriu ceva despre el. A fost un exercițiu bun din două motive: pe de o parte, nu citisem cartea și era oricum un câștig pentru mine, iar de cealaltă parte treaba asta îmi dădea, măcar prezumtiv, posibilitatea să refac niște legături – sau să acopăr unele zone lacunare – cu romanul „Spre văi de jad și sălbăție”.

Fără îndoială, Un Cristian și-a câștigat pariul publicând „Roșu, roșu, catifea”. Dar oare a câștigat și Veronica D. Niculescu pariul cu publicul căruia s-a hotărât să-i povestească lucruri deja bineștiute și răspovestite? În opinia mea, răspunsul este categoric da. De ce? Fiindcă această carte, scrisă cu un instinct pe care doar artiștii adevărați îl au, nu este despre Epoca de Aur și despre teribila agonie în care ne-a ținut dictatura ceaușistă, așa cum greșit s-ar putea înțelege din subiectele alese și mai ales din „indicațiile” cronologice pe care autoarea ni le-a dat la fiecare dintre cele cincisprezece povestiri din cuprins (sub titluri este scris anul în care se petrece „acțiunea”). Nu. Această carte este despre fiecare dintre personajele ei și, nota bene, despre poezie.

[image_with_animation image_url=”1285″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.goodreads.com/book/show/16155828-ro-u-ro-u-catifea”]

Sunt două direcții posibile: prima, cea în care cititorul a trăit acele vremuri și are, în consecință, o opinie „avizată”, iar a doua aceea în care cititorul nu a prins epoca „mărețelor împliniri” și vede în ce fel se poate prăbuși o lume. Aparent, între cele două categorii există o prăpastie de netrecut. Diferențele de educație, percepție a ideologiei specifice, emoție subiectivă sau critică la obiect par insurmontabile. Aici, în acest teritoriu fierbinte, intervine măiestria autorului: Veronica D. Niculescu se pricepe cumva să atingă sensibilitățile fiecăreia dintre părți și să le reconcilieze. E un tratat de neagresiune pe care toată lumea îl semnează în alb, fiindcă Veronica scoate din realitățile imunde ale comunismului cea mai frumoasă poezie posibilă.

Orice tip de hermeneutică ai încerca să aplici unei povestiri precum „Cărămida”, spre exemplu, pentru a scoate la suprafață presupusul filon diegetic și a-l pune sub lupa criticii, nu ai cum să dai o definiție exactă a genului abordat. Natura duală a textului, care funcționează în același timp și ca poezie, și ca proză (ca la Nora Iuga, bunăoară), este derutantă și încântătoare. Autoarea a suprapus peste imaginea brută o peliculă care deformează realul și îl transferă undeva la marginea visului. Iată o mostră care vine în sprijinul acestei afirmații: „Așa, privind pe sub pleoapele plecate, pe sub castanii înclinați, spre zidurile vechi și scorojite din stânga străzii, n-aveai altă cale decât să lași frumusețea să te întristeze, și chiar așa se întâmpla, altă cale nu era, nu era altă cale.”

Veronica D. Niculescu reușește să coloreze manual un film alb-negru din cea mai cenușie perioadă a Epocii de Aur. Două studente se află în căutarea unei cărămizi care urmează să fie folosită ca mijloc… contraceptiv. Absurdul devine cu atât mai evident cu cât obiectul respectiv nu poate fi găsit, ca în oricare parte civilizată a lumii, într-un magazin de specialitate. Cele două fete reușesc să disloce cărămida din zidul împrejmuitor al unui azil, „mituind” câțiva bătrâni cu țigări pentru a le distrage atenția. Ca într-o distopie în care „și cerul ar fi putut avea ochi”, cele două fete duc cărămida în camera de cămin, ascunsă prudent sub geacă. Banala bucată de materie devine automat obiect delict. Pusă pe un reșou improvizat, cărămida încinsă este stropită cu oțet de mere. Terapia contraceptivă este descrisă în modul cel mai brutal cu putință. „Te pui deasupra, te deschizi cât poți de bine, lași să intre aburul ăla. Cât poți tu de bine, cât poți tu de mult. Îl lași să intre acolo și să-și facă treaba.”

Experimentul este de-a dreptul șocant pentru cineva nefamiliarizat cu o astfel de practică primitivă. Și totuși, fără a da senzația că profită de aceste extreme pentru a câștiga capital de simpatie, Veronica D. Niculescu reușește să scoată textul dintr-un abis inavuabil și să-l aducă la suprafață, purificat, cu ajutorul unui… joc cu bile de sticlă. Doar talentul autoarei a făcut ca povestirea să nu se transforme, ca la Palahniuk (în Bântuiții) sau Ryu Murakami (În supa miso), într-un thriller sângeros.

O bijuterie stilistică este și povestirea „Micuța Vera (1978)”. O fetiță, Vera, e întreruptă din lectură (îi plac basmele rusești) și e trimisă de mama ei la derdeluș ca să-și recupereze sora, care întârzie nepermis de mult. Micul parcurs pe care e nevoită să-l facă „la derdelușul de la piață” capătă proporțiile unei adevărate aventuri. E aproape un drum inițiatic, mai întâi pe strada acoperită de gheața care „trosnește ca o napolitană”, iar mai apoi dincolo de piață, acolo unde improvizatul derdeluș „nici măcar nu seamănă cu o felicitare”. Modul în care Veronica D. Niculescu descrie aventura micuței Vera este absolut seducător. Autoarea are talentul de a te transpune instantaneu în miezul poveștii. Simți, în plină vară, gerul mușcând din mâinile deja înghețate și apa pătrunzând în cizma stângă, „acolo unde începe mereu”. Vera nu o găsește pe Tania, sora ei năzbâtioasă și versatilă, astfel încât e nevoită, până la urmă, să facă drumul înapoi spre casă. La un moment dat „se ia lumina” (ne aflăm, firește, în plină perioadă a dictaturii), iar strada, pustie de-acum, se cufundă într-o beznă totală. Momentul e de o extraordinară intensitate. Fetița se simte pierdută, însă merge curajoasă mai departe, cu „plânsul în gât” care „o și sugrumă, o și împinge înainte”.

Veronica D. Niculescu este, fără îndoială, una dintre cele mai valoroase și mai atașante scriitoare din acest prezent tulbure și turbulent. Proza ei mustește de poezie, nostalgia te pândește la tot pasul și te acaparează pe nesimțite, realitatea, așa cum am mai spus, pare acoperită de o membrană a visului care nu edulcorează calupul textual, ci îl face să pară un coagulant pentru toate elementele aparent dispersate ale poveștii. Ce rezultă de aici urmează să descoperiți singuri, citindu-i cărțile.

VERONICA D. NICULESCU s-a născut pe 4 mai 1968 în Pitești. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă Adeb (Editura Limes, 2004), care a primit Premiul de debut al USR Sibiu. Au urmat Orchestra portocalie (Cartea Românească, 2008), Basmul Prințesei repede-repede (Polirom, 2009, în colaborare cu poetul Emil Brumaru), cărțile-pereche Simfonia animalieră (CDPL, 2014, pentru care a primit premiul „Cercul literar de la Sibiu”, acordat de USR Sibiu) și Hibernalia (CDPL, 2016). Tot în 2016 i-a apărut la Editura Polirom volumul Spre văi de jad și sălbăție. Cu Emil Brumaru a mai colaborat și la volumul Cad castane din castani (Polirom, 2014).
Este și o prodigioasă traducătoare, traducerile ei din operele lui Vladimir Nabokov și Samuel Beckett fiind de notorietate.

gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.