Detașarea sau atașarea de anumite situații de viață se realizează, în cadrul poeziei lui Vasile Romanciuc, din volumul Pâinea noastră cea din toate filele[1], în ritmul unei conștiințe apolinice, care își temperează, chiar camuflează, la fiecare pas, impulsurile febril-dionisiace.
Actul scriptural este trăit și asumat ca pe o epifanie a hrănirii spirituale, a frăgezirii pâinii, care oferă miezul semnificant prin fiecare filă desprinsă, nu și consumată definitiv, din calendarul existenței rutiniere. Trăirea cotidiană, un ,,puzzle din care, mereu, cineva fură-o piesă”, cum spune într-un scurt poem, este trecută sau petrecută prin filtrul elegiac uneori, alteori ironic, anticalofil, jovial, histrionic, toate acestea oferind conturul unui imaginar spectacular, de esență cameleonică, niciodată uniform, limitat în semnificații sau proiecții onirice.
Am putea vorbi, în acest sens, de un decepționism oniric, întrucât imaginile sau perspectivele care încearcă să redea o atmosferă inefabilă, suprareală, nu se lasă întru totul atenuate de o expresivitate edulcorantă, ci glisează înspre gravitatea unor sentințe sau idei, care, așa cum afirma și Lucia Țurcanu, pe coperta a IV-a, ,,bulversează prin adevărul pe care îl transmit”.
Tendința de transfigurare insolită a realului, în care primează tonul justițiar vizavi de nedreptățile, inechitățile existenței proprii sau generale, trece uneori prin filtrul ironiei soresciene, a predilecției pentru parabolă și ton elegiac. Însă, în cazul lui Romanciuc, insolitul se manifestă ca o forță spontană a textului, privirea sa este cea a unui observator oracular, observația sa este, adesea, de-o interogativitate nicidecum stridentă, ci precumpănită, echilibrată din punct de vedere reflexiv, față de caracterul uneori derizoriu, alteori refractar, decepționat al vieții zilnice, care, în cele mai multe cazuri, ia forma unei maculaturi spirituale. Astfel, putem vorbi de un pragmatism al transfigurărilor poetice care proiectează secvențe de o sensibilitate sapiențială, de o frumusețe cromatică, iscată de miracolele care compun sau recompun textura existenței, uneori atât de fragilă, de expusă cumulărilor de vicii sau neîmpliniri, stridențe sau asperități.
Jovialitatea sapiențială, aforistică este expusă într-o manieră sugestivă, de o reflexivitate nedisimulată. Aceasta generează cadrul parabolic al unor schimbări care redau dimensiunea unei lumi răsturnate, unde primează atmosfera de farsă sau de melancolie trucată și histrionică, deopotrivă, dincolo de care se resimte un dramatism din ce în ce mai nevralgic, legat de existența unde cucuiele pleacă, în primul rând, nu de la o rană, ci de la apăsarea strivitoare a uimirii, resemnării, lucidității: ,,A trecut timpul regilor/ care aveau măscărici -/ a venit timpul măscăricilor/ care au regi…/ dar, nu insista prea mult asupra acestei constatări:/ cucuiele cele mai dureroase/ provin din căderea pe gânduri…” (Tempora mutantur).
Tabloul unor frânturi de existență particulară sau generală este privit prin aceeași lentilă a insolitărilor sensibile, a mărturiei imprimate cu nerv fragil, dincolo de care se resimte o urmă acidă a resemnării, dar și a empatiei față de aproape sau de sine însuși. Rămâne, deocamdată, o proiecție imaginară, dorința unei stabilități, a unei apartenențe la un anumit relief geografic. De aceea, până atunci, personajele lirice sunt surprinse cu o identitate transparentă, supurândă, rătăcind între limitările-granițe ale unor istorii colective sau personale: ,,Prut-/ trup/ rupt” (Temă (teamă) basarabeană) sau ,,În clipa de tristețe și de singurătate/ Și piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate” (Piatra de pe suflet).
Uitarea conține un potențial degenerativ, se configurează într-o paradigmă thanatică a destrămării cadrului existențial. Imersiunea unor prezențe obiectuale, cum sunt acele catarge lipsite de pânze și reconfigurate în cheie parabolic-fantastă, are loc într-un adânc al mării moarte, metaforă a combustiei sepulcrale, a deziluziilor înveșnicite, care lasă să se întrevadă, totuși, doar o fâșie îngustă, un interval sideral între perisabil și statornic, între insolitare și decrepitudine, între viață și neant: ,,Catarge de piatră,/ catarge de lemn,/ catarge fără pânze,/ fără vânt prielnic/ catarge de corăbii scufundându-se/ în marea neagră a veșniciei,/ în marea moartă/ a neaducerii aminte -/ crucile de pe morminte/ crucile de pe morminte”.
Trandafirul își auto-generează privirea, în mod paradoxal, prin intermediul spinilor. Aceștia sunt reprezentați, pe un fond implicit parabolic, ca fiind privirile sale normale, nelipsite, poate, de o anumită incisivitate sau ascuțime necesare pătrunderii în miezul realității. Putem deduce din această perspectivă, mai ales din substratul aforistic al poemului, un exemplu al vederii mai presus de firea aparentă a lucrurilor, o apariție inefabilă a unei priviri care, deschizându-se în partea spinoasă a plantei, și nu în interiorul petalelor, cel aspectuos-parfumată, transfigurează durerea, sordidul, anormalitatea: ,,Nu cred că trandafirul s-a uitat vreodată/ la noi/ prin propriile petale./ Spinii sunt, neîndoielnic,/ dovada vederii sale normale” (Nu cred că trandafirul…).
În același registru al insolitării aforistice, caracterul liturgic al dăruirii de sine capătă, din nou, dimensiunea unei parabole intense despre salvare și eliberare, despre sângele din care pornesc liniile de continuitate spirituală dintre cel aflat în suferință și cel pregătit de sacrificiu. Așadar, un sânge golit de viață devine un pustiu al cărnii și al spiritului. Însă, un sânge încărcat de energiile vieții, în care se răsfrânge și existența celor din jur, capătă puterile germinative ale prefacerii în apa limpede, care dezvăluie limpezimea și regenerarea trupului vlăguit de jarul pustiului: ,,Aș încerca orice/ ca să-l scap pe fratele meu/ de jarul pustiului roșu,/ tărâm al pierzaniei./ Acum, pentru setea/ celui drag suferind,/ fă-te apă limpede, sânge al meu -/ altfel, cum aș putea dovedi/ că sângele apă nu se face?!” (În pustiul roșu, tărâm al pierzaniei).
Penultima parte conține o serie de sonete, rondeluri sau terține, poetul dovedind măiestrie în îmbinarea dintre slova de foc și slova făurită, dar și concizie sculpturală în construirea unor astfel de forme care, în unul din sonete anunță că, înainte de toate, cuvântul oferă lumii vedere. O vedere a înțelegerii, a vizualizării aspectelor inefabile, deoarece slova de foc ne-mistuitor deține și o putere ziditoare, întemeind atât lumea concretă, cât și cea ideală: ,,Cuvântul ne adaugă vedere -/ Vederea lui Homer era Cuvântul…/ Cuvântul leagă Cerul și Pământul/ Întru speranță și întemeiere./ Cuvântul naște tihna și frământul…/ Cuvântul -suferință, mângâiere,/ Blazon de frumusețe și putere,/ Neaplecat după cum bate vântul” (Cuvântul).
Ultima parte a volumului vine cu o serie de flash-uri poematice, apropiate de forma unor haiku-uri, în care profunzimea/ gravitatea ideii ascuțite ca lama unui tăiș de sabie se îmbină cu plasticitatea formei ce aduce cu imprimarea unei stampe imaginative sau senzoriale, de o reflexivitate gnomică: ,,Treci prin Timp,/ Timpul – prin tine./ Urmele cui se văd mai bine?” (Amprente) sau ,,Vine-o lumină/ din adânc./ Au înflorit rădăcinile” (Primăvară) sau ,,Aud cum fierb/ ca niște vulcani/ secundele pline cu ani…” (Secunde)
Tot Lucia Țurcanu afirma că ,,Vasile Romanciuc rămâne un poet pe cât de sensibil, pe atât de profund”, atâta timp cât universul său poematic se compune dintr-o serie de recitiri ale lumii filtrate prin lentila unei reflexivități insolite, cutremurate adesea, precum apa unui lac, de irizări neașteptate ale frânturilor de gânduri sau impresii preapline de adevăr sau neliniște, de extaz sapiențial sau agonie identitară.
[1] Vasile Romanciuc, Pâinea noastră cea din toate filele, Editura Cartier, Chișinău, 2020.
Foro credit Vasile Romanciuc: Ion Mărculescu, via https://bibliotecaovidius.blogspot.com/2016/07/biblioteca-din-strada-hancesti-anunta.html
