Victor Rebengiuc a împlinit acum câteva zile (pe 10 februarie) venerabila vârstă de 86 de ani. Mi-am amintit că, acum șapte ani, în 2012, înainte de aniversarea de 79 de ani, domnia sa mi-a acordat un interviu pentru ziarul Ring.

Am fost tentat să continui seria de recuperări a materialelor pe care le-am realizat la Ring (care nu mai există pe internet, fiindcă baza de date a fost ștearsă) postând aici interviul integral cu îndrăgitul actor.

Am avut ceva rețineri, deoarece gestul meu ar fi fost poate prea demonstrativ. În consecință, m-am hotărât să o fac azi, gândindu-mă că ar putea fi un lucru bun, în sensul acestei recuperări, îndeosebi pentru faptul că mari porțiuni din interviu au rămas nepublicate.

Așadar, după șapte ani în care a zăcut în baza mea de date de la ziarul Ring, iată, în premieră, varianta integrală a acestui dialog care păstrează, în ciuda anilor scurși de atunci, multe accente de actualitate. Este un interviu destul de lung, însă cred că merită cu prisosință efortul de a-l citi pe îndelete.

Scenă din „Pădurea spânzuraților”, alături de Liviu Ciulei

Domnule Rebengiuc, v-aş ruga, înainte de toate, să-mi spuneţi câteva cuvinte despre omul şi artistul Liviu Ciulei.

Îi datorez enorm lui Liviu Ciulei, pentru că am învăţat teribil de multe lucruri de la el şi m-am bucurat mult de faptul că m-a distribuit în aproape toate piesele pe care le-a pus aici la Bulandra. Ajunseserăm să ne înţelegem foarte bine, chiar numai din semne. Dintr-un singur cuvânt ştiam ce vrea de la mine şi încercam să fac ceea ce îmi cerea el.

A fost un om extraordinar. Era un om de o educaţie desărvârşită, civilizat, un aristocrat. Acesta este cuvântul care îl defineşte cel mai bine. Cultivat, enciclopedic, cânta, juca teatru, făcea decoruri, punea piese în scenă, făcea filme. A făcut nişte filme remarcabile. Toate cele trei filme ale lui sunt absolut remarcabile, culminând cu „Pădurea Spânzuraţilor”, care este o culme pentru cinematografia românească.

Şi ca regizor n-am ce să spun eu mai mult, ca actor, ca artist, pentru că îl recomandă opera lui. Opera lui este excepţională şi asta îl recomandă ca un mare artist. A fost un mare artist, un om deosebit, pe care îl regret din suflet, şi nu numai eu. Suntem mulţi cei care l-am cunoscut, încă mai suntem mulţi cei care l-am cunoscut şi care îl regretăm.

A fost genul care venea din perioada interbelică, cu educaţia de atunci, cu formarea respectivă.

Nu ştiu dacă se trăgea dintr-o familie nobilă, însă a avut o educaţie nobilă. A fost educat într-un spirit aristocratic, ca să spun aşa. El a fost una dintre universităţile mele. De la el am învăţat o mulţime de lucruri care m-au ajutat în carieră, care m-au promovat în carieră.

Am avansat datorită lui, trecând dintr-o piesă într-alta, pe care el o punea în scenă, şi de fiecare dată m-a distribuit în roluri diferite ca gen. Am jucat Bubnov din „Azilul de noapte” pe lângă Orlando din „Cum vă place”, spre exemplu. Distanţa este imensă de la unul la altul. Sunt două registre absolut diferite şi într-un fel contradictorii, să spunem.

Dar am făcut-o cu bucurie şi, evident, beneficiind de îndrumarea lui, care a fost extraordinară. Ca să nu mai spun de Caliban din „Furtuna”, alături de „Lungul drum al zilei către noapte”, care a fost un spectacol deosebit.

Erau piese fără acţiune, piese lipsite de dinamism, dar care aveau o dinamică interioară, pe care Liviu a ştiut să o sublineze foarte bine. Avea o tensiune extraordinară spectacolul. A fost un lucru deosebit, un spectacol deosebit. Eu am avut un rol acolo care mi-a plăcut foarte tare, foarte mult mi-a plăcut.

Liviu Ciulei și Victor Rebengiuc în „Pădurea spânzuraților”

Îmi amintesc când aţi apărut pe scenă la spectacol, lumea v-a aplaudat şi timp de un minut acţiunea piesei s-a oprit.

Nu-mi aduc aminte. Erau aplauze la scenă deschisă, dar care mie nu-mi plac. Sunt actori care urmăresc să ia aplauze la scenă deschisă, pentru că li se pare că asta consemnează un succes deosebit şi că îi ridică peste ceilalţi colegi ai lor.

Eu detest aceste aplauze la scenă deschisă pentru că rup, frâng cursul firesc al desfăşurării spectacolului. Mie îmi creează un disconfort. Nu le caut şi din cauza asta mă deranjează.

A fost o chestie spontană.

Ştiu şi poate de asta m-a şi deranjat. Cu cât e mai spontan, cu atât mă deranjează mai mult.

Aţi pomenit de „Pădurea Spânzuraţilor”. Pentru a întregi oarecum taboul pe care dl. Liviu Ciulei mi l-a făcut despre evenimentul de la Cannes,  aţi fost şi dvs. şi aţi fost însoţit de actori din distribuţia filmului, precum Ana Szeles sau Gina Patrichi, vă rog să-mi spuneţi cum a fost atmosfera acolo?

Eram noi în delegaţie. Ele două, cu mine şi cu Liviu Ciulei, asta era delegaţia filmului. Pe urmă, delegaţia română mai era completată de Mihnea Gheorghiu, care era preşedintele cinematografiei atunci, şi Clody Bertola, care era nevasta lui Liviu şi a venit cu el la festival.

Era prima oară când mergeam în Vest. Aveam mai multe sarcini. Trebuia să cumpăr nişte pantofi şi mi-a fost frică să iau bani cu mine să schimb. Mi-au spus că se schimbă la Viena. Avea un curs dolarul în ţară, un curs extrem de favorabil, însă leul nu conta.

Dar puteaţi să schimbaţi lei acolo, la Viena?

Acolo schimbau, la Viena se schimbau, dar la un curs înfiorător. Aveam vreo 500 de lei şi mi-au dat vreo şase dolari pe ei. La noi nu ştiu cât era dolarul, dar în nici un caz nu luam pe 500 de lei şase dolari. Luam mult mai mult. Aşa că nu am putut să cumpăr nici un pantof. Asta a fost afacerea mea deosebită.

Şi am nimerit undeva la Cannes într-un mediu natural extraordinar, pe malul Mediteranei, vedeam prima oară Mediterana, vedeam Croazeta… Am fost uluit şi impresionat profund de frumuseţea locurilor de acolo, însă atmosfera festivalului era sinistră, pentru că era o tensiune permanentă.

Lumea lupta pentru premii. Pe mine nu mă interesa, habar n-aveam, nici nu conta. Noi nu aveam nici un afiş, pentru că nu aveam bani să punem. Nu exista niciun afiş al filmului.

N-a fost mediatizat?

Nu, nimic! S-a făcut o conferinţă de presă, sigur că da. Toţi fac conferinţe de presă. Am făcut poze cu ăia pe acolo, dar nimeni nu ne acorda nici o atenţie nouă, români veniţi, dracu ştia cine erau ăştia, românii! Deci nu erau afişe deloc.

Până şi bulgarii aveau afişe la filmele lor. Noi nu aveam, n-au fost bani să se facă un afiş cu „Pădurea spânzuraţilor” şi să se pună pe un stâlp. De asta n-aveam nici un fel de emoţie din punct de vedere al luptei pentru o afirmare acolo, cu un premiu, cu ceva, cu o menţiune.

Şi surpriza mare a fost atunci când s-au anunţat premiile şi când Liviu l-a luat pe cel pentru regie, premiu absolut meritat şi bineînţeles aplaudat de participanţii la festival, sala aia care era plină…. A fost o mare bucurie pentru noi şi pentru mine în special.

Presupun că în acel moment luminile s-au îndreptat totuşi şi către grupul dvs.

Sigur că s-au îndreptat către Liviu. După aceea am fost invitaţi la banchetul de închidere a festivalului, la care luau parte toţi laureaţii festivalului. A fost frumos, a fost foarte frumos. Eram tânăr, aveam 32 de ani şi am fost impresionat de toate astea. Am trecut după aceea câteva zile pe la Paris, în drum spre casă, şi cu asta gata.

La Festivalul de la Cannes 1965, alături de Liviu Ciulei și Anna Szeles

Cum a fost revenirea în România?

Încă mai era bine la noi în perioada aia. A fost o perioadă bună. Între 65 şi 70 a fost o perioadă bună, o perioadă de deschidere. Teatrul mergea bine, exista mai multă libertate, cultura mergea bine în general. A fost o perioadă bună atunci. Voiam să lucrez, munceam, aveam treabă în teatru aici, jucam în fiecare seară.

N-aţi avut nici un gând să rămâneţi acolo?

Eu aş fi putut să rămân, dar nu m-a interesat, pentru că ce mă interesează pe mine în viaţă este să îmi fac profesia, să joc teatru, să joc film. N-aş fi putut să fac asta în străinătate pentru că nu ştiu limbi străine şi nu le ştiu la perfecţie. Adică trebuie să fii născut într-o limbă străină – cred că ăsta este secretul –  ca să poţi vorbi corect şi să poţi fi acceptat.

Am încercat să joc într-o limbă străină în două spectacole ale lui Purcărete, făcute cu bani europeni. Am jucat în franceză şi a fost înfiorător, pentru că nu mai eram actor. Eram un ins care se căznea tot timpul şi era preocupat şi focusat pe a vorbi, a pronunţa bine exact ceea ce trebuie să spun acolo, să nu cumva să greşesc din punctul de vedere al pronunţiei ceva.

Habar n-aveam cine era în jurul meu, care era partenerul meu, ce relaţie aveam cu el. Pe mine mă interesa numai textul, numai chestia aia mă interesa, atât. Aşa că nu mai vreau să repet experienţa asta pentru că nu mă interesează.

Se poate spune că sunteţi actor 100% român.

Păi sunt actor în România. În rest… De altfel niciunul dintre colegii mei cu talent care au plecat şi au rămas în străinătate nu au făcut carieră. Au jucat teatru, pe ici pe colo, dar n-au făcut carieră.

Îmi aduc aminte, spre exemplu, de Dan Nuţu. Era un actor foarte apreciat aici, dar nu a făcut carieră afară.

Nici nu s-a prea preocupat de treaba asta acolo. Şi era greu acolo, era foarte greu să poţi să faci ceva în America. Un actor ca Dan Nuţu în America şi ca mine, sunt mii. E greu, nici nu ştii limba, nici asta, o încurci, ai accent străin…

Te pune să joci un refugiat sârb. Ce a jucat Iureş până acum? Străini care vorbesc cu accent. Mă rog, se poate şi asta să fie, să-l joace pe Othello, pentru că Othello vorbeşte cu accent străin. Să ai aşa un rol ar fi grozav. Dar nu apuci asemenea roluri tu, român, care te duci să joci în filme străine.

Aţi rămas aici şi bine aţi făcut, pentru că ne-aţi bucurat pe noi.

Dar nici nu am avut vreun gând, pentru că nu mă interesa. De la început nu m-a interesat treaba asta. M-a bucurat pe mine, în primul rând, să joc.

Apropo de ţara noastră şi de principiul ăsta de românism, romanul la care ţin foarte mult este „Moromeţii”, se poate spune că este unul dintre romanele adolescenţei mele, când aproape că încă nu ieşisem din copilărie.

Eu nici acum nu am ieşit, aşa că…

Deci îndeosebi volumul I, pentru că volumul II a fost excesiv politizat. Punerea pe peliculă a acestei cărţi şi modul absolut profesionist în care a fost făcut filmul a fost o surpriză extraordinară pentru mine.

Şi pentru mine.

Am stat de vorbă cu dl Dorel Vişan şi chiar l-am întrebat cum a fost în rolul lui Tudor Bălosu şi mi-a spus că a avut o plăcere extraordinară să lucreze cu actori ca dvs, Mitică Poescu, Luminiţa Gheorghiu etc.

A fost o distribuţie foarte bună. Ne-am înţeles foarte bine acolo cu toţii. Şi pentru mine a fost o surpriză. Şi pentru mine „Moromeţii” era unul dintre romanele favorite. L-am citit şi l-am recitit cu mare plăcere, dar niciodată nu m-am văzut în personajul Moromete.

Era o lume care mie îmi era străină. Eu sunt născut şi crescut în Bucureşti. N-am avut rude la ţară sau n-am ştiut de ele atunci când trebuia să ştiu, în copilărie. Habar n-aveam de lumea satului. Pentru mine era o altă lume. Era lumea satului, nu era lumea mea. Nu mă vedeam deloc în pielea personajului Ilie Moromete.

Citesc câteodată o carte, un roman, o nuvelă, şi există un personaj care mă atrage, pe care aş vrea să-l joc. Asta mi s-a mai întâmplat de mai multe ori. Dar la Moromete n-am avut o asemenea atracţie. Mi-a plăcut foarte mult, l-am iubit foarte mult pe acest personaj, dar nu m-am gândit să-l joc, iar atunci când Stere Gulea m-a distribuit m-am speriat pentru că nu am crezut că-l pot face.

Alături de Clody Bertola în rolul Caliban din „Furtuna”, de Shakespeare

Dar eraţi familiarizat cu acţiunea romanului…

Da, ştiam tot, dar era o altă lume pentru mine, era o lume pe care nu o cunoşteam, nu o aveam în minte, în mine. Ţăranul, cum era şi la şcoală predat, prototipul ţăranului român, care nu ştiu ce… Până la urmă m-am speriat, am şi fugit de la filmări.

Cum s-a întâmplat?

Am plecat, am zis că nu ştiu, mă duc acasă, mă duc la mama! După aceea m-am tot gândit şi mi-am spus, băi, ce ţăran, îmi pun eu singur nişte piedici care nu au rost, să zic cum să joc eu un ţăran? Nu trebuie să joc un ţăran, trebuie să joc un om! Şi am jucat un om! Un om cu problemele lui. Şi m-a cam ales bine tema asta, pentru că mi-a reuşit în mare parte.

Filmul a câştigat mult, ca şi la „Pădurea spânzuraţilor” de altfel, prin fumuriul imaginii, prin faptul că a fost imaginea alb-negru.

Da, imaginea alb-negru, pentru că altminteri ieşea un film dintr-ăsta gen vizitaţi România, propagandistic, turistic, cu lumea satului colorată…

Îmi povestea dl Dorel Vişan că aveaţi nişte seri foarte plăcute după filmări. Au fost nişte poveşti câmpeneşti acolo…

Cam aşa era, eram noi între noi, era bine, era frumos. Ei aveau de fapt… Cred că el stătea la Alexandria şi rămâneau acolo. Eu mă întorceam acasă la Bucureşti. Alexandria era la 80 km de locul de filmare şi Bucureştiul la aceeaşi distanţă. Eu am spus că stau acasă şi veneam acasă.

Revenind la lumea teatrului aş fi curios să îmi spuneţi dacă vă place să citiţi teatru la modul subiectiv-obiectiv, dacă pot spune aşa?

Nu mai citesc demult. N-am făcut niciodată asta, nu mi-am căutat eu personajele. Am aşteptat să fiu distribuit şi mă interesa mai mult o asemenea provocare decât de a-mi găsi eu un personaj pe care să vreau să îl joc.

De două ori cred că s-a întâmplat chestia asta şi n-aş zice că a fost foarte bine, dar m-am descurcat. Am băgat de seamă că de câte ori un actor are un rol visat, pe care ar vrea să-l joace sau de care ar fi interesat, eşuează. De cele mai multe ori eşuează. Dar de ce să eşuez eu pentru că îmi caut singur eşecul? Mi-l dau alţii, aşa că…

Aş vrea să vă mai citez un pasaj, din dl. Andrei Pleşu de data asta. Vroiam să mă refer la faptul că dl Pleşu spune că sunteţi un om obişnuit, nu afişaţi acea morgă de actor. De altfel şi când aţi primit steaua, anul trecut, la Cocor, v-aţi purtat ca un om obişnuit, un om din mulţime.

Un om obişnuit şi un om, cum să spun, uşor jenat de ceea ce se întâmplă acolo. Nu-mi place să fiu lăudat în faţă. Nu mă simt bine când primesc laude şi nu cred că mă ajută foarte mult faptul că sunt lăudat. Mă ajută mai mult când mi se fac anumite critici, evident constructive.

Nu vreau să spună răutăţi despre mine, când mă înjură câte unul – şi sunt destui care mă înjură – asta nu mă interesează şi nu iau în seamă treaba asta, dar un bun prieten de-al meu este acela care mă ajută, care îmi spune, dom’le, poate ar trebui să încerci să faci ceva diferit decât ceea ce faci acum. Să îmi dea, aşadar, o temă de gândire.

N-am cum să reacţionez când sunt lăudat, când mi se spune, dom’le, ce mare eşti tu, ce deştept eşti tu, maestre… Ce să zic eu? Păi zic, da dom’le, aveţi dreptate, sunt aşa de mare… Ce să spun? N-am ce să spun şi nici n-am ce să iau de acolo, decât că mă umflu ca un balon aiurea în tramvai. E o falsă umflare asta.

Reacţionează automat modestia care vă caracterizează.

Da… Păi sunt actori care după ce se lasă cortina îşi revin greu, ies greu din personaj. Astea sunt fiţe! S-a lăsat cortina, am terminat, am plecat acasă, mă dezbrac, mă îmbrac şi plec.

Aţi spus la un moment dat într-un interviu că cel puţin înainte de momentul 1989 între actori şi spectatori exista o complicitate datorată regimului de atunci. Era vorba de micile şopârle… Cum erau acele momente, la care lumea reacţiona?

Lumea ori reacţiona, ori se speria! Erau momente foarte frumoase pe care noi le căutam întotdeauna şi publicul le aştepta, pentru că de asta venea publicul la teatru. Sigur că era un soi de critică la adresa regimului, la adresa conducătorului nostru. Aveai ocazia să faci asta într-o piesă clasică, pentru că nu scria nimeni piese de critică la adresa regimului sau, în orice caz, chiar dacă se scriau nu se puneau în scenă.

Jucai într-o piesă clasică, unde era vorba de un dictator, era vorba de ceva, iar atunci noi căutam, accentuam latura asta criticistă, iar publicul sesiza şi imediat înţelegeau toţi, simţeau, ştiau. Trăiau greu de tot, toată lumea trăia greu în ţara asta. Au fost rare perioadele în care s-a trăit bine în ţara asta sau, mă rog, măcar normal.

S-a trăit greu şi atunci, poate mai greu decât acum – da, sigur că mai greu decât acum. Oamenii aveau nevoie de o refulare, trebuia să se vadă că se spune undeva, ceva. Reacţiona frumos publicul la treburile astea şi eu aveam o plăcere deosebită să joc, să trag, să apăs pedala asta, îmi plăcea foarte mult. Asta o făceam şi în viaţă.

Mi-aduc aminte că eu şi prietenii mei căutam anumite înţelesuri în mesajele actorilor, şi ca să ne distrăm, dar şi ca să ne îndulcim oarecum viaţa aia amară…

Era o refulare, era o descărcare de tensiunea aia în care trăiam, de mizeria pe care o suportam şi pe care văd că unii o regretă în perioada asta, dar n-au dreptate.

De ce?

Păi nu au dreptate, deoarece nu se compară una cu alta, chiar dacă e mai greu…

Vă întreb nu pentru că le-aş da dreptate.

Noi atunci trăiam prost, în vreme ce toţi o duceau bine, iar acum toţi o ducem prost. Peste tot, în toată lumea, situaţia e albastră. O să se îndrepte, o să treacă câţiva ani de zile, poate zeci de ani, şi se va îndrepta situaţia, există speranţa asta. Atunci ne afundam din ce în ce mai adânc în nenorocire, din ce în ce mai adânc.

La Festivalul de la Cannes 1965, alături de Anna Szeles, Liviu Ciulei și Gina Patrichi

Apropo de aceste mici şopârle, voiam să vă întreb despre finalul filmului „Pădureanca”, atunci când aţi spus replica aceea celebră cu holera. A fost o replică gândită?

Replica este a autorului. Pentru mine, eu o spuneam în ideea că holera este comunismul şi regimul acela. Ideeea asta a fost, iar eu cu regizorul la asta ne-am gândit. Spuneau acolo, ca să faci gospodăria lui Busuioc, personajul care, mă rog, era un om gospodar, un om avut… să strângi câte vite a avut el, câte oi a avut, câţi cai a avut, nici în tot judeţul nu au găsit câte avea ăla în gospodăria lui.

Deci aşa de sărăcită era ţara, atât de rău era. Şi ce oameni existau atunci, bogaţi, pentru că nu era singurul Busuioc în tot judeţul ăla, un om avut. Erau mulţi oameni care au ştiut să muncească şi să prospere.

Spuneaţi despre faptul că, la „Moromeţii” de exemplu, aţi avut anumite reticenţe, pentru că nu vă simţeaţi de acolo. Totuşi trecuserăţi prin Tănase Scatiu, prin Doctorul Poenaru…

Da, dar nu erau prototipul ţăranului. Parcă mi-a dat cu un bolovan mare în cap cu prototipul ţăranului. De unde să scot eu prototipul ţăranului? Era lumea satului, dar era altceva acolo. Tănase Scatiu se petrecea nu în lumea satului, ci era în afara satului, era la conacul moşierului, acolo era treaba, şi aspiraţia lui era către a deveni el moşier.

Doctorul Poenaru era altceva, era omul care încerca să civilizeze într-un fel o regiune, un sat, o lume căzută, rămasă în feudalism aproape, rămasă în întârziere. Apropo de citatele pe care mi le-aţi dat, şi din Liviu, şi din Andrei Pleşu. Există ceva scris despre mine, ceva la care eu ţin foarte mult şi care cred că mă reprezintă foarte bine.

Este caracterizarea pe care mi-o face fiul meu în cartea apărută despre mine, „Victor Rebengiuc, omul şi actorul”. Este scrisă de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov. Sunt câteva pagini, două-trei pagini, scrise de fiul meu, şi acolo… pentru că este şi critic, se vede că mă iubeşte şi vrea, ţine ca eu să fiu bun şi mă analizează foarte bine, foarte frumos. Sunt foarte bucuros de modul în care mă priveşte fiul meu.

Să revenim la conceptul dvs despre viaţă în general şi despre felul în care nu ar trebui să fiţi lăudat…

Nu mă ajută la nimic lauda, nu mă ajută cu nimic. Îmi pare foarte rău, nu mă ajută cu nimic. Sigur că mi se spune, acum, de câtăva vreme, observ că îmi spun toţi maestre, maestre… Mi-e greu să mă apuc să le spun, nu mai îmi spuneţi maestre, pentru că nu-mi place, nu mă consider un maestru.

Sunt tot un actor, am aceleaşi spaime pe care le aveam şi acum cincizeci de ani când încep munca la un rol. Aceleaşi spaime le am. Nu ştiu de unde să-l apuc, mă tot uit, mă tot învârtesc în jurul lui să văd pe unde, de unde, de ce pot să mă agăţ, până când îl prind. Dacă-l prind, evident!

Dar nu sunt maestru, nu am baghetă magică, acum am devenit maestru şi pac!, mi-am rezolvat personajul dintr-o mişcare. Tot greu îmi este până când găsesc un personaj, până când îl realizez. De-asta zic, mă deranjează treaba asta.

Sigur, mă opreşte lumea pe stradă, de multe ori mă opreşte lumea să-mi spună vorbe frumoase. Asta mă bucură foarte mult, pentru că oamenii, iată, te ţin minte, probabil le-ai oferit cândva o clipă, o oră-două la un spectacol, de mulţumire sufletească, şi nu uită treaba asta şi îmi mulţumesc pentru asta. Sunt foarte recunoscător pentru lucrurile astea. Îmi fac bine, astea îmi fac bine.

Dar se alătură alţii care spun: eşti mare dom’le, eşti grozav… Astea mai puţin mă interesează. Şi chestia asta cu steaua, care ar fi avut o idee dacă ar fi fost prima stea şi primul care ar fi meritat în ţara asta să primească acea stea ar fost Liviu Ciulei. Pentru tot! Pentru teatru, pentru film, pentru regie, pentru decor, pentru faptul că a fost manager de teatru!

El a fost un extraordinar manager de teatru. A creat un teatru, a făcut lucruri extraordinare şi nu poate fi rupt, nu poate fi distrus, pentru că ce a lăsat el în urmă e bine structurat şi încă nu poate fi distrus. Deşi mulţi dintre cei care au fost pe vremea lui nu mai sunt.

Deci primul ar fi trebuit să fie Ciulei, după aceea Pintilie, care este un mare regizor de teatru şi de film, mare, imens. Noi nu-l ştim aici, noi nu vrem să-l apreciem aici.

De ce se întâmplă asta?

Păi nu ştiu de ce vor românii să facă chestia asta. El a fost denigrat, Pintilie, încă de când lucra în România, de la filmele lui… Cele mai multe dintre filmele lui au fost interzise aici. I s-a interzis să mai lucreze în România. Dar nu pentru asta trebuie premiat, ci pentru opera lui, care totuşi a izbutit să iasă până la urmă şi să fie văzută, să fie apreciată.

Acum în martie o să fie la New York, nu ştiu ce organizaţie specială de filme, nu ştiu ce organism, îl celebrează pe Pintilie. Este o săptămână de filme ale lui Pintilie. E invitat Pintilie acolo şi voi merge şi eu, pentru că trebuie să-l susţin în treaba asta.

La noi nimeni nu face, nimeni nu se uită la Pintilie. Când lucra Ciulei, când făcea repetiţii şi lucra, nu venea niciunul dintre tinerii studenţi la teatru să vadă un regizor deosebit cum lucrează. Ignorau treaba asta, nu-i interesa. Valorile acum nu mai contează.

Regizorilor tineri le urez succes, îi apreciez, sunt foarte buni şi să dea Dumnezeu să fie din ce în ce mai buni, dar nu poţi să-l negi pe Ciulei, nu poţi să-l negi pe Pintilie. Nu se poate.

Sau pe dl Purcărete, pe dl Alexandru Dabija…

Domnule, acum, au apărut doi-trei actori şi or să fie din ce în ce mai mulţi dintr-ăştia care, nu ştiu prin ce metodă, cere publicul să li se pună stele lor. Păi publicul cere pentru ăia care… Publicul vine la teatru să vadă spectacole serioase… Se uită la televizor şi pe ăia vor să-i premieze, pe ăia care-i văd ei la televizor, manelişti şi mai ştiu eu ce artişti…

Cu Anna Szeles în „Pădurea spânzuraților”

Ce părere aveţi despre inflaţia de actori care există în prezent?

Nu am o părere bună, pentru că cine vine şi-mi arată diploma şi-mi spune: „Eu sunt actor!”, asta nu mă interesează. Vreau să-i văd opera de actor, să văd ce joacă şi cum joacă. Asta mă interesează pe mine, nu o diplomă. Diploma ţi-o cumperi. A cumpărat o diplomă, s-a dus şi a cumpărat-o. Cât costă dom’ne, ia, dă-o-ncoace!

Şi pe urmă vine şi-mi spune mie că el este actor. Păi, să vedem cum e… Fiecare teatru din provincie vrea să-şi facă universitate, şcoală de teatru. Păi şi cine să-i înveţe pe ăştia? Sunt două-trei teatre în provincie care ar putea să facă asta, deoarece au actori buni acolo, dar în rest nu prea.

Am citit de curând jurnalul lui Jeni Acterian, care este un document excepţional…

Şi ea a fost un om extraordinar.

Sunt câteva pasaje foarte interesante despre dl Liviu Ciulei…

Ei au copilărit împreună.

…în care povestea frământările d-lui Ciulei atunci când trebuia să creeze un spectacol, când a făcut acel teatru, cum umbla înnebunit să vorbească cu unul, cu altul, să strângă o mână de actori. Mi-a vorbit de asemenea foarte frumos despre Clody Bertola, care iată că este uitată…

 Aşa cum a fost uitată şi Leopoldina Bălănuţă, cum a fost uitat Silviu Stănculescu, care a fost un actor bun.

Şi care a fost pe nedrept denigrat după revoluţie, pentru că înainte spunea poezii patriotice…

Păi dar de Albulescu ce să mai spunem? Cine era trompeta numărul 1? Mă rog… sunt uitaţi… Deci asta ar fi fost raţiunea acestei stele, ca să premieze excelenţa. Or, nu mai e excelenţă acum. După primele două-trei trei steluţe care s-au dat acolo acum a început, aşa, la grămadă.

Şi asta e făcută de Cocor, e o chestie comercială, Cocorul îşi face reclamă prin chestia asta. Ei au organizat un soi de referendum dintr-ăsta care – hai să premiem actorii cei mai buni şi în luna în care s-au născut le punem steaua.

Păi are Stela Popescu stea înaintea Marianei Mihuţ? Cum adică? Păi cine e Stela Popescu, care spune aceleaşi bancuri de 50 de ani, şi cine e Mariana Mihuţ, care are un repertoriu de roluri extraordinare făcute până acum. Nu că e nevastă-mea. Eu nu am ştiut că e talentată când am luat-o. Era o studentă. Eu m-am căsătorit cu o fată drăguţă.

Cum este să vă trăiţi rolul vieţii alături de doamna Mariana Mihuţ?

E bine, merge, mai merge încă… Ne descurcăm. Este o actriţă deosebită. Pe mine mă uimeşte de fiecare dată, cu fiecare rol pe care îl joacă mă uimeşte. Noi nu lucrăm acasă, nu stăm să ne sfătuim, să vedem cum se face asta etc. Fiecare are concepţia lui, are treaba lui, fiecare are altă metodă de a se apropia de rol. În plus, vreau să am surpriza când o văd pe scenă. Uite, domnule, formidabil, bravo!

Au existat secvenţe concurenţiale în familie?

Nu, dimpotrivă, stimulative! Ne stimulăm, dar nu ne concurăm. Ne stimulăm unul pe altul, asta e adevărat, asta este frumos, dar nu ne concurăm, adică nu încerc să-i pun ei piedică…

Eu mă gândeam la acel tip de concurenţă constructivă.

Păi asta e, stimulativă. Desigur, atunci când este cazul poţi să faci o sugestie… e bună, nu e bună, s-ar putea, îmi convine, nu-mi convine, poate că e alta gândirea mea despre rol, ea îmi zice ceva care nu se potriveşte şi pot să accept sau nu. Dar altfel nu ne amestecăm. Ne place să ne vedem la premieră. La munca de elaborare a rolurilor nu ne băgăm, nu ne amestecăm unul în bucătăria celuilalt.

Dintre actorii cu care aţi colaborat de-a lungul timpului cu cine aţi putea spune că aţi făcut-o cel mai bine?

În general cu actorii buni am colaborat bine. Mie îmi place să am ca parteneri actori buni şi am avut parte de chestia asta. Am lucrat cu George Constantin, cu Petre Gheorghiu, cu Emmerich Schaffer, care era un actor deosebit, şi încă mulţi alţii, încă mulţi, mulţi alţii.

Pe urmă, sunt colegii ăştia ai mei mai tineri, Mălăele, lângă care am jucat şi cred că o să mai joc, Şerban Pavlu… Pe urmă, dintre fete, Clody Bertola, Mariana Mihuţ, evident…Mai sunt Ştefan Ciubotăraşu, Fory Etterle, Emil Botta, Giuri Kovacs, sigur că da… cu toţi, actori mari, actori buni de tot.

Ziceam de Clody, de Mariana, de Leopoldina Bălănuţă, de Vali Seciu, de Andreea Bibiri, o mulţime de talente… Cu Ogăşanu, care este un actor cu foarte mult talent. L-am văzut în „Secretele unui necunoscut” şi era foarte bine, era extraordinar de bine. Mi-a plăcut acolo.

Peste puţin timp o să împliniţi 79 de ani. Sunteţi activ, jucaţi, aveţi aplecare către rolurile dvs, către lumea teatrului, către film – aţi făcut, spre exemplu, un film foarte bun, „Medalia de onoare”. De unde aveţi atâta energie?

Nu spun! E secret! Eu ştiu de unde? Mă minunez şi eu şi când îmi aduc aminte ce vârstă am, chiar mă minunez. Nu-mi dau seama.

Spuneaţi mai devreme că încă nu aţi ieşit din copilărie. Vă recunoaşteţi vârsta?

Îmi închipuiam, când eram mai tânăr, că la 79 de ani, pe care o să-i am în curând, o să fie o prăbuşire, că o să fiu un dintr-ăsta plimbat cu căruciorul. Dar încă mai merg pe picioarele mele şi lucrul ăsta mă uimeşte, mă surprinde şi mă şi bucură. Mai merge, încă mai mişc.

Aş vrea să-mi permiteţi să vă pun câteva întrebări pentru suplimentul nostru, care se numeşte „Centrul Vechi”. Aş vrea să faceţi câteva referiri la Centrul Istoric al capitalei, cum îl vedeţi, cum îl simţiţi, cum vi se par schimbările care se petrec acolo?

Nu prea merg pe acolo. Eu merg spre casă prin Cişmigiu. Nu merg la cârciumi, nu merg la terase, nu am treaba asta. Oricum, am văzut că s-a refăcut, au astupat gropile alea de acolo, e asfaltat, parcă şi casele s-au mai renovat într-un fel, nu toate, unele mai trebuie revizuite. E bine ce se întâmplă, e foarte bine.

Era un lucru pe care îl aşteptam demult şi bine că s-a făcut până la urmă. Aşa cum aştept… Nu înţeleg revoltele astea ale ONG-urilor! Să nu dărâmăm! Ce treabă au ei cu Hala Matache? E o nenorocire hala aia! Mut-o domnule mai încolo, ca să le facă pe plac! E atât de necesară magistrala asta care uneşte PiaţaVictoriei cu unde ajunge ea… Ce se ridică toţi împotriva ei, când este atâta nebunie, sufocare a circulaţiei?!

Ideea de a crea o posibilitate de a descongestiona circulaţia asta mi se pare extraordinar de bună! Şi sar fel de fel, nu, că dărâmă, şi plâng lângă nişte case nenorocite, care erau prăbuşite, vai de capul lor! Cunosc foarte bine zona aia, că mă duc tot timpul în Piaţa Matache acolo. Ştiu ce case erau acolo, ce prăbuşiri erau, ruine, ruine, nişte ruine!

Şi tu stai să plângi după ele şi să opreşti totul în loc, să spui că ai distrus! Cum să distrugi Bucureştiul acolo? A distrus Ceauşescu un cartier întreg, pe Uranus în sus, încolo, Cazărmii, Minotaurului, toată zona aceea. Erau case bune acolo, se stătea bine. Era strada Orăscu, pe care erau case minunate, Sfinţii Apostoli…

Totuşi, Centrul Vechi are un anumit farmec. Faptul că s-a recondiţionat şi se încearcă să se redea imaginea de odinioară înseamnă ceva pentru bucureşteni?

Nici nu ştiu dacă este farmecul vechiului Bucureşti acum, nu cred că este farmecul vechiului Bucureşti. Este altceva. Este o imitaţie a ce se întâmplă în alte oraşe din est sau din vest, în Europa, dar e bine că există. Sunt oameni acolo, sunt locuri pentru turişti… e bine.

Nu e pentru noi, e pentru vizitatori, pentru turiştii străini care vin să vadă România. E bine, este foarte bine. Şi de-asta ar fi bună – şi cred că o să fie până la urmă, o să se facă până la urmă, numai că sunt greutăţi, tot timpul îţi pun piedici ONG-urile astea care se luptă ele pentru ca să apere nişte ruine nenorocite! E ceva de groaza lumii!

Nu poţi să faci o autostradă deoarece au găsit ăia nu ştiu ce pietre de pe vremea lui Pazvante Orbu’! Bun, ia-le, pune-le în altă parte, faceţi ce trebuie să faceţi, dar trebuie să ne împiedicăm de ele? Ne uităm la ele, asta facem! Ce facem? Ne uităm la pietrele alea! Nu înţeleg treaba asta.

Sigur, nu dărâmi tot, păstrezi ce este reprezentativ, dar nu chiar tot este reprezentativ, că e o casă făcută de nu ştiu când! Păi şi? Toate casele făcute de nu ştiu când sunt extraordinare? Nu sunt de acord.

Ca şi cu câinii ăştia! Cine îi iubeşte, să şi-i ia acasă, să şi-i ţină acasă, în curte, să doarmă cu ei în pat, dacă-i iubeşte atât de tare! Nu, îi iubeşte şi mi-i lasă mie să mă muşte. Eu sunt muşcat de câini! Mergeam normal pe stradă, veneam de la spectacol seara şi s-a repezit la mine dintre maşini.

Dacă ar fi să mai repetaţi gestul pe care l-aţi făcut în zilele Revoluţiei, împotriva cui l-aţi îndrepta azi?

N-aş mai arăta hârtia igienică, aş arăta o mitralieră!     

Pozele fac parte din arhiva Liviu Ciulei și au fost făcute de fotoreporterul Ionel Vîlcan în timpul interviului pe care marele regizor mi l-a acordat în 2011, înainte ca Victor Rebengiuc să primească o stea pe Aleea Celebrităților de lângă magazinul Cocor.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment