WISLAWA SZYMBORSKA s-a născut pe 2 iulie 1923 în localitatea Prowent (voievodatul Poznan), devenită ulterior o parte a orașului Kornik. Tatăl ei, Wincenty, era reprezentantul contelui Wladyslaw Zamoyski, un polonez patriot. În 1924, după moartea contelui, familia se mută la Torun, iar apoi, în 1931, în Cracovia, oraș unde scriitoarea va trăi până la sfârșitul vieții.

Își începe studiile, iar după declanșarea celui de-al doilea război mondial își continuă educația participând la lecțiile clandestine numite „tajne komplety”, care pregăteau tinerii pentru reconstrucția Poloniei după terminarea conflagrației. A evitat deportarea în Germania ca muncitor silit după ce a reușit, în 1943, să se angajeze la căile ferate. Și-a început cariera artistică cu câteva ilustrații pentru un manual de limba engleză. Scrie, de asemenea, ocazional, poeme și povestiri.

După război, începând cu anul 1945, a studiat literatura poloneză, pentru ca apoi să treacă la sociologie în cadrul Universității Jagiellona din Cracovia. Se alătură cercului scriitorilor locali și îl cunoaște pe Czeslaw Milosz, cel care avea să aibă o influență importantă asupra scriiturii sale. A debutat publicistic în mai 1945, în ziarul local Dziennik Polski, cu un poem intitulat Căutând cuvinte. În 1948 renunță la studii din cauza precarei condiții materiale. În același an s-a căsătorit cu poetul Adam Wlodek, de care va divorța șase ani mai târziu.

nemira.ro

Debutul editorial ar fi trebuit să aibă loc în 1949, însă cartea sa nu a trecut de cenzură pe motiv că „nu îndeplinește cerințele socialiste”. Debutează abia în 1952, cu volumul De aceea trăim. Ca urmare a aderării la ideologia oficială a Republicii Populare Polone, semnează pe 8 februarie 1953 o petiție care condamna preoții polonezi acuzați de trădare în procesul stalinist de la Cracovia.

Cu timpul s-a delimitat de ideologia socialistă și s-a retras din partid în 1966. Anterior, în 1964, se opusese unui protest susținut de comuniști împotriva intelectualilor independenți. Din 1953 se alăturase redacției revistei literare Zycie Literackie, publicație la care va colabora până în 1981. Din 1968 a avut propriul editorial cu recenzii de cărți. Între 1981 – 1983 a fost editorul revistei lunare „NaGlos”. Pe parcursul anilor `80 și-a intensificat acțiunile de opoziție față de regim.

Wislawa Szymborska a primit în 1996 Premiul Nobel pentru Literatură, motivația juriului fiind următoarea: „Pentru un fel de poezie care permite, cu precizie ironică, contextelor istoric si biologic să se arate in fragmente de realitate umană”. Dintre volumele pe care le-a publicat de-a lungul vieții amintim Chemarea către Yeti (1957), Sarea (1962), Atâtea bucurii (1967), Orice eventualitate (1972), Numărul mare (1976), Tarsianul și alte versuri (1976), Oameni pe pod (1986), Sfârșit și început (1993).

Scriitoarea s-a stins pe 1 februarie 2012, în casa ei din Cracovia, la venerabila vârstă de 88 de ani. Ministrul de externe de la acea vreme, Radek Sikorski, a afirmat că moartea Wislawei Szymborska reprezintă „o pierdere ireparabilă pentru cultura poloneză”.

Notele biobibliografice sunt preluate de aici: https://ro.wikipedia.org/wiki/Wis%C5%82awa_Szymborska

Poemul de mai jos face parte din antologia „Versiunea întâmplărilor”, apărută în 2018 la editura Tracus Arte (traducere din limba polonă de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu).

[image_with_animation image_url=”2225″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://www.tracusarte.ro/traduceri/853-versiunea-%C3%AEnt%C3%A2mpl%C4%83rilor-wislawa-szymborska-9786066649681.html”]

Gânduri ce mă bântuie pe străzile aglomerate

Chipuri.
Miliarde de chipuri pe suprafața lumii.
Fiecare diferit, așa ni se spune,
decât cele ce au fost și vor fi.
Dar Natura – cine să o înțeleagă –,
poate obosită de munca ei fără sfârșit,
repetă ideile sale vechi
și ne pune chipuri
purtate cândva.

Poate trec pe lângă tine Arhimede în blugi,
împărăteasa Ecaterina în veșminte de la reduceri,
vreun faraon cu geantă, cu ochelari.

Văduva unui cizmar desculț
din Varșovia încă măruntă,
un maestru din peștera Altamira
cu nepoțeii la zoo,
un vandal pletos în drum spre muzeu,
să-și facă plăcerea.

Cei căzuți cu două sute de secole în urmă,
cu cinci secole în urmă,
cu o jumătate de secol în urmă.

Unul adus aici într-o trăsură aurită,
altul cu un vagon al exterminării,

Montezuma, Confucius, Nabucodonosor,
doicile, spălătoresele lor și Semiramida,
ce discută doar în engleză.

Miliarde de chipuri pe suprafața lumii.
Chipul tău, al meu, al cui –
niciodată nu vei afla.
Poate Natura trebuie să înșele,
și pentru a ține pasul și pentru a nu ceda,
începe să pescuiască ceea ce s-a înecat.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment