E trecut de miezul zilei aici, la Ipotești, în a patra zi a Școlii de Vară „Gheorghe Crăciun” – tabără literară organizată de Editura Paralela 45 în parteneriat cu Memorialul Ipotești – în cadrul căreia se desfășoară o serie de ateliere intensive de creative writing. Atmosfera este plăcută, și la propriu, și la figurat, fiindcă avem parte de vreme frumoasă, iar activitățile sunt mai mult decât interesante și ne țin tot timpul în priză.
Pentru unul ca mine, venit din turbulentul București, atmosfera de care vă ziceam mai sus poate fi destul de neliniștitoare. După trei zile petrecute în liniștea Ipoteștiului am început să sufăr de un fel de nevroză, fiindcă mi se pare total neobișnuit să trăiesc într-un mediu lipsit de trafic, zgomot sau de înghesuială. Am intrat într-un fel de sevraj, fiindcă e ireal deja să mă trezească trilurile diafane ale cocoșilor în locul percutantelor bormașini de la blocul aflat în reabilitare din apropiere. Deh, fiecare cu dependențele lui.
În fine, înainte să vă spun ce s-a mai întâmplat în timpul dimineții de astăzi, am să mă întorc foarte puțin în timp și am să vă spun că aseară Florin Iaru și-a ținut ultimul său atelier de creative writing din această tabără. A ales natura – și bine a făcut – fiindcă i-a scos pe cursanți din ambientul ușor oficial din aula bibliotecii Memorialului Ipotești și i-a adus într-o zonă mult mai familiară, la foișorul din spatele căsuțelor unde suntem cazați.
S-a discutat exclusiv pe textele pe care cei 15 cursanți i le-au trimis lui Florin. Tema era următoarea: fiecare „elev” trebuia să scrie o povestire cu propoziții de maximum cinci cuvinte. A fost o provocare atât pentru cursanți, cât și pentru Florin Iaru. De altfel, Florin a luat fiecare text în parte și l-a „mursecat” cu atenție, semnalându-le autorilor atât lucrurile reușite, cât și (mai ales) părțile mai puțin reușite. După atelier, discuțiile s-au prelungit, ca și în seara precedentă, până târziu în noapte.
Nu vă imaginați însă că a fost un fel de întrunire dintr-aia în care „profesorul” este înconjurat de „elevii” care pun, sfioși, condescendenți, întrebări prevenitoare, care să nu-l supere pe „maestru”. Ca să vă dați seama cam cum s-au petrecut lucrurile, tot ce pot să vă spun este că, foișorul aflându-se chiar în spatele vilei unde sunt cazat, aproape de ferestra camerei mele, am adormit pe fondul hohotelor de râs care răzbăteau dinspre grupul amatorilor de discuții literare nocturne.
Cel care a preluat astăzi catedra de la Florin Iaru este scriitorul Marian Ilea. După micul dejun, luat cu o mică întârziere din cauza „somnoroșilor” care au stat mai mult aseară la foișor, Marian le-a propus cursanților ca temă generică „personajul”. Pentru a-și susține cursul într-o notă de autenticitate, Marian și-a început atelierul cu un film documentar, o docu-dramă pe care a explicat-o în câteva cuvinte chiar înainte de proiecție.
„Trebuie să lucrați și să creați personaje. Odată se întâmplă să te întâlnești cu personajul, alteori îl cauți și e plecat, dus. Filmarea materialului a avut inițial vreo patru ore și jumătate, din care au ieșit vreo 50 de minute. Nu contează ce stă în spatele personajului. Trebuie să vă gândiți că s-a tăiat cam 70% din material, ca să rămână personajul. Să fiți foarte atenți la tăietura epică, la felul în care se dezvoltă epicul, cum se dezvoltă personajul, și să încercați nu să construiți, ci să vă gândiți la personaje.”
S-a trecut apoi la vizionarea filmului. Inițial am avut senzația că privesc acel gen de peliculă în care se derulează o autentică melodramă rurală, cu un personaj central, „Rodica” – un transsexual absolut pitoresc, care are aerul unui extraterestru picat într-o localitate ardeleană cu o morală de neclintit, moștenită, împământenită și transmisă, într-un riguros exercițiu educațional, din tată-n fiu.
Numai că morala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, cum s-ar spune, fiindcă „Rodica” își povestește, cu o nonșalanță adesea hilară și cu o sinceritate pe alocuri infantilă, tipurile de aventuri prin care a trecut de-a lungul vieții, inclusiv cu „bărbați căsătoriți sau cu băieți cărora le plăcea de mine”. Dacă la începtul filmului lucrurile erau un pic derutante, pe măsură ce povestea a prins contur privitorii au trecut de la stupoare la râsete, de la atenție încordată la mirare sapiențială.
Trebuie să vă spun că personajul „Rodica” este absolut fabulos. De altfel, după vizionarea filmului, trupa a revenit la „locul faptei”, adică la foișor, unde au început discuțiile. Cel care a spart gheața a fost, firește, Marian Ilea.
„Acum, trebuie să vedeți cum arată în scris. Verificați dacă rezistă și ca proză. O să rămâneți uimiți toți că rezistă mai bine decât pelicula. De aceea, pe un astfel de personaj puteți construi: nuvelă, povestire, chiar și roman. Acum, care este problema la voi sau la noi toți, de fapt?
Trebuie să avem încredere în personaje. După ce ați gândit textul, scriitorul nu acceptă modificări. Scriitorul n-are voie să-și modifice opera, fiindcă și-o ratează. Își ratează proza. El are întotdeauna în spatele lui un ecou, un prieten, un critic care verifică ceea ce scrie și unuia îi place, altuia nu-i place. O să vă întâlniți cu chestiile astea în fiecare săptămână după ce o să începeți să scrieți proză.
Părerea mea e că, uitându-vă peste ce ați scris, va ieși o bună antologie, cu un pic de efort, până în septembrie.”
Marian i-a rugat apoi pe cursanți ca după-amiază să-și aleagă fiecare câte un personaj și să-l schițeze. Regula este să nu se depășească 3000 de semne. „Nu trebuie să fie personaje extrem de puternice, fiindcă nu e momentul acum. N-avem timpul necesar. Dar uneori un personaj fără atmosferă, fără ambiguități, poate să vă ducă la o carte” a completat Marian Ilea.
Au urmat întrebări încrucișate, opinii, curiozități. Cea mai implicată a fost Cătălina Bălan: „De fapt, ce înseamnă să schițezi un personaj? Există vreo regulă?” „Ți-o faci tu” i-a răspuns Marian. „Unde s-a născut, când s-a născut, ce origini are, ce vârstă are, ce înălțime are etc.” „Adică o fișă biografică?” a plusat Cătălina. „E o fișă de anchetă, dacă vrei. O găsești în fișa ta personală. Poți să treci numărul CNP-ului, ce dorești… Dar să aibă ceva, să puteți să-l duceți mai departe după aceea.”
„Dar dvs. cum ați procedat cu Rodica?” a zis Cătălina. „Ei, asta nu se poate spune! (râde) A apărut o știre la noi la TV, cu un scandal în stația de autobuz din Rozavlea, iar Rodica era victima. A doua zi ne-am dus o echipă de reporteri acolo și am făcut filmul.” „Și personajul pe care l-am văzut e chiar cel din realitate?” „N-am folosit actori. Nu e film artistic. E docu-artă, dacă vreți. Nu trebuia să te uiți ca la un film, ci ca la un personaj. Cum se mișcă personajul și să vezi cât acoperă imaginea în raport cu ceea ce apare în proză ca descriere.”
„Nu pare verosimil. În momentul în care am auzit gura satului, atunci a fost momentul când mi-am pus întrebarea dacă e film de artă sau documentar. Mi-era greu să cred că în România profundă, în Maramureș, gura lumii, gura satului, deci oameni în vârstă, chiar și mama Rodicăi, pot să vorbească cu atâta deschidere și să-și găsească cuvintele potrivite despre un subiect care încă este tabu în buricul Bucureștiului, nu în Maramureș.” „Ai fi surprinsă…” a spus mucalit Marian
„Oamenii spuneau, da, așa este el, până la urmă nici Dumnezeu nu poate să schimbe gândul unui om…” „Voința omului… Foarte bine observat!” a punctat Marian. „Așa gândesc. La un moment dat, probabil că undeva prin noiembrie, circulă un spectacol cu textul ăsta, și se va umbla prin Europa și se va juca la Rozavlea, cu personajul de față. Poate veniți! Sunt extrem de toleranți, ca peste tot. Când vă faceți personajele, destinul cel mai fericit în mediul rural este al nebunului. Oamenii zic: «Ăsta-i nebunul nostru! Nu ne interesează alți nebuni!»”
A urmat o discuție foarte vie, tema fiind atinsă cu brio, fiindcă tot ce s-a vorbit a fost în jurul „Personajului”, tema zilei fiind atinsă în acest mod oarecum indirect. De la un moment dat s-a alăturat și Cosmin Perța, care a ținut să adauge și el unele lucruri.
„Nu știu dacă s-a spus, dar cred că este foarte important să observați, să sesizați, să fiți foarte conștienți de lucrul ăsta din film. Ați observat că există un crescendo al personajului. Crescendo-ul ăsta este extraordinar de important, pentru că un personaj care-și dă arama pe față în primele pagini își pierde capacitatea de a se mai susține.
Or, un personaj trebuie să vină mereu cu ceva nou. Până la final trebuie să te ducă în așa fel încât să creeze o tensiune, să te ducă într-un punct în care mereu să-ți arate ceva nou. Fie că e vorba de trăsături fizice, fie că e vorba de chestii psihologice și așa mai departe. Personajul trebuie cumva să te țină în priză, pentru că un personaj pe care îl cunoști devine plictisitor dacă face același lucru. Trebuie să aveți mereu ideea asta în cap: personajul nu trebuie devoalat de la început. Mereu trebuie cumva construit în continuare, până la capăt” a spus Cosmin.
Dacă ar fi să definesc cumva modul în care se desfășoară lucrurile la această Școală de Vară de la Ipotești, aș spune că se face (și se învață) literatură în felul în care ar trebui să se învețe carte în școlile românești. Metodele sunt departe de scorțoșenia cu care unii profesori înțeleg să livreze copiilor „programa”, coordonatorii sunt joviali, deschiși, inventivi, perspicace și nu dau niciun moment impresia că se află la „catedră”. Dacă cineva ar trece întâmplător prin preajmă, nu cred că ar putea să deosebească „elevii” de „profesor”.
De cealaltă parte, „elevii” sunt receptivi și interacționează atât între ei, cât și (lucru foarte important) cu coordonatorul. Așa s-a întâmplat și la atelierele ținute de Florin Iaru, așa continuă lucrurile și la cursurile lui Marian Ilea și așa se va întâmpla, sunt sigur, și la cele care vor fi ținute de Cosmin Perța. Mai sunt multe de spus, dar uitându-mă în susul paginii mi-am dat seama că am întins cearșaful mai mult decât ar trebui. Așa că ne vom revedea mâine cu relatări despre ce se va întâmpla în această seară și mâine dimineață. Până atunci, vorba unui prieten, orvoar și numai bine!
