Zodia cancerului (Humanitas, 2017) este un jurnal hipnotic. Ai impresia, parcurgându-l, că Radu Vancu a efasat realitatea și, ca în cărțile lui Mircea Cărtărescu, a re-creat o lume hiperrealistă, o copie updatată, tehnicoloră și ravisantă a celei în care ne este dat să trăim.”

Așa ar fi trebuit să înceapă „cronica” acestei cărți pe care am citit-o deja de trei ori, sub imperiul nu a unei anumite urgențe a opiniei, ci tocmai al acelui hipnotic acaparant și seducător. M-am oprit însă de fiecare dată la notițele din caietul meu de (proto)cronici dintr-un motiv pe care mi l-am notat la un moment dat. Iată-l:

„Nu poți «vedea» cu ochi critic un text sau o carte cu care empatizezi total. Ar fi ca și cum te-ai strădui să demonstrezi că un sonet perfect de Shakespeare nu este în adevăr perfect, ceea ce ar fi un fals flagrant (Dumnezeule, ce sofism!). Dar cred că se înțelege ce-am vrut să spun.

Povestea din The Catcher in the Rye e perfectă. Aș păzi toată viața copiii care se joacă în lanul de secară. E atâta poezie în cartea asta încât aș risca să afirm că poezia din Zodia cancerului este întruchiparea acelor copii a căror infantilitate i-ar putea duce în orice moment către moarte.

Aș vrea să păzesc de orice răutate & accident critic jurnalul lui Radu Vancu stând de pază, nevăzut, în acest lan textual de secară. Să privesc, vigilent, furtiv uneori, la ideile-copii cum se joacă și să împiedic căderea lor în abis.”

Trebuie, de altfel, să fac o mărturisire care pe unii s-ar putea să-i dezamăgească. Nu mi-a plăcut niciodată să citesc cronici. Mi s-au părut, cu câteva excepții, plictisitoare și afectate. În liceu, când profesorul de limba și literatura română mi-a pus în mână o cărămidă de Eugen Simion, îndemnându-mă să mă familiarizez, separat de restul clasei, cu critica literară, am simțit că-mi cade tavanul în cap.

Știam să „simt” poezia, să-i percep frăgezimile, să-i înțeleg profunzimile, și mi se părea stupid să mi-o „explice” cineva, chiar dacă acel cineva era Eugen Simion. Am frunzărit cartea și am dat-o deoparte, poate și pentru că eram un adolescent nițel îngâmfat și prostuț. Am citit de atunci destule cronici, însă senzația că „mi se explică” ceea ce am înțeles deja a persistat.

De aceea mă și pornesc greu când scriu despre o carte, fie ea de poezie, proză sau jurnal. Îndeosebi în cazul jurnalelor, lucrurile se complică destul de mult. Subiectivismul notațiilor mă copleșește și nu mă mai simt în stare să emit păreri pertinente despre „ce a vrut să spună autorul”.

Vocea auctorială, în loc să-mi dreneze canalele de comunicare critică, le încurcă până la inextricabil. Mi-am spus că e posibil să nu am capacitate de sinteză & analiză, lucru care n-ar fi chiar așa o dramă dacă n-ar interveni acel drăcușor care-ți șoptește în ureche idei. Iar ideea era să scriu totuși ceva despre jurnalul lui Radu. Faptul că n-am reușit l-am trecut pe răbojul eșecurilor personale.

De aceea m-am hotărât să transcriu aici toate notațiile mai relevante din timpul lecturii la Zodia cancerului. Poate se va înțelege ceva, poate că nu. Ceea ce vreau este să nu plictisesc. Iar procedeul fragmentării este unul potrivit întotdeauna atunci când nu-ți dorești ca materialul pe care-l livrezi să conțină substanțe textuale soporifice. Așa că iată ce am scris, spontan, fără să încerc să firitisesc liric cartea lui Radu:

„Deprimante, în filme, câmpurile de luptă după orice bătălie. Plaja Omaha, D-Day: gândul ăsta mi-a venit citind următorul pasaj din jurnalul lui Radu: «Și în toată vremea asta creierul meu e pustiu ca un câmp de luptă după ce s-au ridicat cadavrele.» (pag. 8)”

„Excursul textual e făcut cu ingenuitatea unui adult și cu seriozitatea unui adolescent care visează la poezie.”

„Au o propensiune spre pozitiv chiar și comentariile oarecum în contradictoriu, cum ar fi cel făcut pe marginea notației lui Mircea Cărtărescu din Zen, în care autorul Orbitorului afirma despre Festivalul de poezie de la Bistrița că e «dominat de ecorșeuri sumbre (o generație de sinucigași și călugăriți)». Iar Radu Vancu îi răspunde cu un citat din acel Wittgenstein atât de drag lui Cărtărescu. (pag. 25)”

„Fiind exterior jurnalului, mă simt ca un corp ceresc în derivă atras brusc în câmpul gravitațional al planetei Vancu. Odată plasat pe orbită, în jurul acestui corp ceresc asemănător unei terra mirabilis (oi fi făcut acordul corect?), nu fac decât să admir de la distanță frumusețile miniaturale aflate pretutindeni pe suprafața și în profunzimile scoarței textuale din Zodia cancerului.”

„Resemnarea meditativă în fața cancerului posibil (nicidecum disperată, autocompătimitoare) pare echivalentul unei mirări, dar nu în genul «cum e posibil? tocmai mie să mi se-ntâmple?», ci o mirare chiar așa, meditativă și întru câtva resemnată a priori.”

„O extraordinară densitate a trimiterilor livrești, o adevărată enciclopedie de sensuri literaro-filosofico-eseistico-poetice.”

„«Trădarea» lui Răzvan Țupa (pag. 95)”

„Claudiu K., înfățișat mereu în tușe sumbre – cu toată vivacitatea lui atunci când vine vorba de poezie.”

„Ca să fiu cinstit, mi-e dificil să fac o recenzie. Cred că un studiu ceva mai elaborat ar fi mai aproape de ce cred eu că ar putea fi o rezumare a jurnalului, informațiile fiind prea eterogene și depășind cu mult cadrul literar propus – e de fapt istorie a artei, jurnal de călătorie, critică literară, istorie a literaturii, totul asezonat cu o delicioasă autoironie livrescă. E un fel de 10+ într-unul.”

„Poezia – temă recurentă: «Tot bovarismul ăsta enorm al poeziei e inutil & ilogic.» Păi de ce, dragă Radu? (pag. 216)”

„Posibilitatea accidentului fatal pe drumul de la mare spre Sibiu: «Tot ce voi scrie de acum înainte va fi dintr-un supliment de existență.» – Magnific!”

„Jurnalul este practic un roman scris în priză directă, un film «extrem de realist», o peliculă neprelucrată și vie, ca acele movies-reportaj care-ți dau senzația că te afli în ele, în miezul poveștii.”

„Momentul 14 ianuarie 2015, cu Premiul Eminescu acordat lui Gabriel Chifu. Radu spune, cu generozitatea-i deja proverbială, că Însemnări din ținutul misterios e o carte onorabilă. Mie mi se pare proastă de-a dreptul, mai proastă chiar și decât cele două romane pe care i le-am citit. Asta dacă se poate face o comparație între ele.”

„Demolarea casei lui Mircea Ivănescu, o oroare. (pag 332)”

„Notă sumbră, din nou despre C.K. (pag. 339)”

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/