Mai repar o nedreptate astăzi prin publicarea unei recenzii trimise de Denisa Mentea la volumul „20 de ani în Siberia – Amintiri din viață”, de Anița Nandriș-Cudla, apărut în 2013 la Editura Humanitas. Materialul stă de cam multă vreme în fișierele mele și cred că nici Denisa nu mai spera că o să primească vreun răspuns. Îmi cer scuze pentru întârziere prin intermediul acestei postări.
Iată, mai întâi, ce ne-a scris Denisa Mentea în e-mail-ul adresat redacției: „Vă scriu pentru că simt că este nevoie să fac asta. Cu siguranță ați cunoscut povestea vieții Aniței Nandriș-Cudla prin intermediul volumului de memorii «20 de ani în Siberia – Amintiri din viață». Spre rușinea mea, am ajuns să pun mâna pe această mărturisire fantastică destul de recent, iar de atunci simt că trebuie să îmi împlinesc datoria de a o da mai departe.
Drept urmare, mi-am construit recenzia cărții, conștientă fiind de faptul că ceea ce am scris nu egalează nici pe jumătate profunzimea reală a volumului, însă nădăjduiesc că recenzia pe care am creat-o îi va îndemna și pe alții să o cunoască pe această eroină.”
„20 de ani în Siberia – Amintiri din viață”,
de Anița Nandriș-Cudla
recenzie de Denisa Mentea
Am primit volumul „20 de ani în Siberia” publicat sub egida vieții Aniței Nandriș-Cudla odată ce am împlinit 20 de ani eu însămi. Puțin ironic cum destinul a cusut astfel, însă odată cu această carte s-a creat o responsabilitate pe care trebuie să o slujesc așa cum se cuvine. Povestea acestei eroine este musai de cunoscut de către toată suflarea românească, pentru că memoria, după cum bine știm, este singura formă de justiție. Iar atât pentru ea, cât și pentru fiecare român înstrăinat de patrie din motive ce țineau de jocuri de putere, dreptatea se poate înfăptui doar alungând uitarea și citindu-le suferințele. Prin această recenzie îmi doresc să vă fac cunoștință cu un om a cărui eternitate zace în autenticitatea românească, sperând că va fi un impuls suficient pentru a vă dori să faceți parte din procesul împotriva uitării.
O frescă a esenței eterne a românului din Bucovina se împletește cu onestitate printre rândurile memoriilor celei ce cuprindea în sufletul ei reflecția unui neam întreg aflat în vâltoarea suferinței induse de cârmuitorii istoriei primei jumătăți de secol al XX-lea. Destinul acestei țărănci cu trei clase primare este un exemplu întregitor al afirmației lui Blaga conform căreia „veșnicia s-a născut la sat”, dar și un elogiu adus unui pământ românesc uitat de patria mamă, ai cărui fii și fiice nu au renunțat să-și afirme curajul, demnitatea și omenia în lupta de secole pentru conservarea identității strămoșești.
Într-o comună cu nume moștenit încă din timpul în care Hotinul era subordonat semilunii, Mahala, din județul Cernăuți, se naște în 1904, – în zorii unui secol ce va sfârteca cursul istoriei -Anița Nandriș, fiică de țărani bucovineni, a cărei viață este mărturia arzătoare a existenței unui nivel de spiritualitate unic care sălășluiește din străbuni în românul autentic, acela ce își contruiește căile vieții cu îndemnuri descifrate din balade și doine sau din limanul ortodoxiei. Singura fată născută între șase băieți ce-și vor împlini, la rândul lor, destinul de intelectuali într-o permanentă legătură cu veșnicia satului natal, Anița își va urma destinul-jertfă, urmând să fie desprinsă de pămanturile copilăriei (unde, peste ani, aceasta va mărturisi că până și aerul are ceva aparte), și să muncească în slujba ciumei roșii vreme de 20 de ani, fără să se îndoiască de responsabilitatea ei definitorie: aceea de a se păstra pe ea și pe cei trei fii ai ei în viață.
Manuscrisul Aniței, intitulat de ea însăși „Amintiri din viață” preia conturul unui bildungsroman al cărei protagoniste evoluează păstrându-si constante valorile primordiale: iubirea pentru familie și neam, dar și o solidaritate salvatoare, care i se va întoarce înzecit pe parcursul anilor de suferință. De la copilul neputincios de 10 ani care își vede mama schingiuită de biciul bolșevic în curtea casei, la tânăra care se căsătorește aproape de părinți pentru a-și putea îngriji mama îmbolnăvită de mâna rusească, Anița are să devină stâlp de sprijin pentru copiii ei pe pământurile unde nici om nu a fost și nici cocoșul nu cântase.
Această eroină ce a moștenit curajul de luptă al lui Ștefan cel Mare, oglindește întreaga Bucovină în destinul ei. Fâșia românească, dorită de-a lungul istoriei de habsburgi, turci și în cele din urmă de ruși, a trăit absolutul din 28 noiembrie 1918 și până ce Dictatul de la Viena a îndeplinit condițiile trufașe ale unor lideri îmbătați de putere și ideologii sinistre. Timp de 22 de ani, Bucovina a fost acasă. Iar de atunci, apartenența incontestabilă a plaiurilor Bucovinei la restul României a fost acoperită de negura istoriei. Asemenea pământului pe care a fost născută, Anița a trăit clipa în care a trebuit să se supună unui nou stăpân, pe care nu îl cunoștea, și să se rupă cu trupul de gospodăria vieții sale din Mahala, lăsându-și mama bolnavă, într-o casă în care nu știa dacă va mai avea să calce vreodată.
Exigența destinului e contemplată de-a lungul anilor petrecuți în gerul tundrei siberiene, un loc căruia atât Anița, cât și Mitruță, Vasile și Toader i-au supraviețuit, încălzindu-se cu speranță. Și cu toate că, după cum evocă Anița, copiii ei și-au trăit floarea vârstei muncind pentru 700 de grame de pâine pe zi, aceștia au crescut demn, înălțând pe cel mai înalt piedestal iubirea pentru familie, dragoste despre care Anuța recunoaște, la finele memoriilor sale că „ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am sălvat viața”.
Anița Nandriș-Cudla este o realitate care se impune dincolo de pseudo-valorile idealizate de liderii celui de-al doilea Război Mondial și chiar a celor ce slujesc contemporaneității. Un ecou de simplitate împletită cu răspunsul fantastic pe care eroina din Cernăuți a ales să-l dea sorții poate cutremura spiritul oricărui șef de stat ce se complace în insuficiența de a face față unui popor care a cunoscut tenebrele comuniste. Cristalizându-se printr-o revelație monumentală, viața Aniței nu este parte a unui destin singular, căci teroarea roșie s-a abătut asupra multor români, fie ei simpli gospodari ajunși să plătească pentru închipuiri ale unei administrații comuniste, ori adepți ai libertății, fie aceasta a cugetului ori a firii.
Întoarcerea înapoi la gospodăria pe care soțul ei era prea îndurerat să o părăsească în anul 1941 a costat-o pe Anița liniștea a 20 de ani din viață. Înainte de eliberare, scrisorile trimise de fiii ei au dovedit faptul că deportarea lor fusese o greșeală. Mai departe, ca și când soarta nu li se împotrivise îndeajuns, a fost nevoie de încă doi ani de muncă pentru Vasile în valurile mărilor înghețate ca să poată recupera căminul familiei. Revenirea acestora în pragul casei, în data de 13 iunie 1961, la exact 20 de ani de la momentul deportării, dă o nuanță de legendă vieții acestei femei care a îndurat absolutul, creându-se iluzia unei balade populare al cărei tâlc potrivește dragostea pentru familie și firesc în sufletul celui ce o cântă.
Realitatea dureroasă de a-și abandona mama împovărată de răni pe care nu le-ar fi meritat vreodată, ori despărțirea bruscă de soțul pentru care a riscat totul, nu au fost motive suficiente pentru ca Anița să abandoneze lupta căreia îi era sortită. Dragostea și speranța sunt reperele pe care această mamă le-a creionat în orizontul copiilor ei, în împrejurări în care supraviețuirea era elemntul principal al existenței.
Brâncuși ar fi putut la fel de bine să creeze „Cumințenia pământului” cu gândul la viața Aniței. Un suflet neprihănit care și-a slujit propriul univers sacru cârmuit de simboluri ale căror transcendență escaladează realitatea. Visul din clipele în care era bolnavă de tifos, scrisoarea către mama sa adresată inconștient în apropierea morții acesteia precum și comparația conștientă dintre traseul ei și destinul Anei Meșterului Manole fac din Anuța un munte de spiritualitate și de adevăr, un soare care nu s-a oprit din strălucire nici când metastazele unei ideologii bolnave i-au ieșit în cale.
Anii tinereții i-au fost victime ai omucidului cauzat de lupta de clasă, atât în ceea ce o privește pe Anuța, cât și pe fiii ei. Această mărturisitoare a țesut, cu mâinile-i brăzdate de ger, o odisee empirică, resuscitând o multiplă tragedie: a familiei sale și a întregii Bucovine.
Anița Nandriș-Cudla nu este altceva decât infinit, iar „Amintiri din viață”, romanul care nu se vrea a fi un roman, reprezintă un triumf al eternității esenței ortodoxe și al spiritualității românești în mijlocul încercărilor constante ale unei ideologii de a dezumaniza și de a degrada valorile dătătoare de viață.
