Azi citim șase poeme trimise de foarte tânarul Alex Rusu. Textele par să reveleze o obsesie a multiplului, a multifațetatului identitar cu originea în multiplicitatea corporală. Instața care generează discursul percepe o criză a autenticității de care este conștientă că nu are vindecare. Fiecare vers este o înregistrare a simptomului și o întărire a legitimității cauzei prin reflecții cognitive aparent pasagere, în realitate pregnante. Poate fi un drum și pentru un fel de mistică sau, dimpotrivă, o anti-mistică. A fi printre ceilalți este consum, identitatea este îngurgitare și regurgitare, alteritatea mereu prezentă amenință printr-un corporal agresiv care este, până la urmă, câștigător la toate nivelele unde se alcătuiește ceea ce este necesar pentru „rangul de om”. Și nu se știe ce este mai sus de asta. La foarte frageda sa vârstă, Alex Rusu lansează un discurs care merită semnalat.
Ce ne spune despre el: „Sunt Alex Rusu, am 17 ani (n. 28.02.2008, Cluj-Napoca) și mă simt privilegiat că scrisul este modul în care îmi pot pune în practică abilitățile artistice. Pasiunea pentru poezie a început după ce mi-am dat seama că se poate picta prin cuvinte, dar și din nevoia de poveste. Am început prin a scrie de nevoie, dar cu timpul am descoperit că nu era vorba despre dorința de a înțelege, ci de nevoia de a avea încredere în artă, pentru că ea reprezintă singurul bun comun care nu aparține nimănui”.
septembrie
am ațipit pe patul puștii,
mă uit la tine de ceva timp
și tot nu mă simt vânat.
septembrie ți-a dat ce ai fi putut să ai,
degeaba ți se pare
că orașele fumegă
și crapă sub carne vie.
buletinul de știri
deșiră întunericul
căruia îi mai păstrăm,
limpeziți spuma.
nu o să simți
că mai am puțin din tine
puținul pe care-l
mai ții din mine.
dacă aș fi putut,
ți-aș fi desprins
cuvintele de limbă
m-aș fi rupt din ele
de la gât în jos,
ca să mai cobor
încă o dată
subsolul până la subsol.
am avut așteptări
și ai prins din nou dimineața,
cu vânatul la gură
și arcada printre noi.
***
de toate zilele
mi se părea
că după atâta timp
pe care nu am știut
să-l împart pe ștafete,
mi s-ar fi cuvenit și mie
un băț pe care să-mi pun pielea
după fiecare masă
și glumă din program.
întinzi mâna goală.
am crezut că ai ajuns
până la cot în boala zilelor noastre,
și că am predat deja un fel de invitație
pe care o ridic odată la două tomberoane.
nu am idee cum se face
că mă trezesc mereu cu spatele gol
și perna la picioare.
știu doar că am adormit
într-un marsupiu cu jaluzelele trase
printre zugravii pe care i-am iertat
că mi-au refolosit tavanul
să-i facă altuia podea.
deși stăm la fel de aproape de soare,
mi-am strâns pielea de pe masă
să nu cumva să-mi uit covorul
pe tavanul tău.
***
pe hartă
ți se încrețește coada ochiului
și tu tragi de ea ca de-un fir alb,
e un regret convenabil
ca rușinea dozată atent.
există oameni ai oamenilor
ca pungile pungilor pungilor.
încercarea moarte n-are
așa că ne grăbim să ne ascundem
în haitele de cărnuri
devoratoare de carne smulgem
orice obraz care se refuză
să se curbe pe nesimțite
sau să împrăștie răcoarea
unei perne întoarse de prea multe ori.
sper că ți-a păsat de la bun început
înainte să pricepi
că totul e despre piei și diformități,
mâncare, și mai ales carne.
lumea te vede că-l arunci,
iar tu nu mai știi cum să mă convingi
că de fapt l-ai scăpat.
ne vedem de-aproape
în orașul chinuit de hărți,
înghițind principii
de parcă n-am avea ficat.
***
neîntregurile voastre
de-o vreme și un pic,
supt ca zilele care rămân peste noapte
le-a umplut cu rumeguș
ca să le poată agăța
pe încheieturile lui de sârmă.
erau trupuri mai vechi,
le-a pus neîntregul
într-o parte
și a strâns picăturile de soare
de pe pielea lor în care orbecăia
să nu-i mai rămână între dinți.
te uiți din chenarul
meu tras cu două bucăți de cretă,
de unde nu te poți pierde
printre locuitorii gândurilor noastre
aerul se surpă
ca și cum și-ar submina
propriul mormânt,
dar noi am mai putea aștepta
până să ne agităm
și să alegem iarăși
doar ghimpii de pe sârmă.
***
urbanizare congenitală
nu vreau să fiu altundeva
aici aștept,
mă dedublez
ca un orășean trucat
în care se topesc blocuri de ceară
la fiecare aniversare
sau inaugurare de corpuri noi.
suntem plini de fețe și de dinți
ca-n pozele de grup
din cărțile pentru copii.
ajungem la rangul de om
așa cum adevărul devine cea mai
accesibilă minciună
mai bine mă plimb
pe unde n-ai venit,
deși mă chinui
să nu mă pierd în larg.
să nu calc în propria mea groapă,
cumva intrând peste altcineva.
***
mă abțin
sunt un artefact contrafăcut
închis într-un muzeu de ceară,
oamenii vin să uite
de tramvaiele pe care le-am împletit
înfășurat în noxe și pixeli
din orașul tău de uzură.
cine să mai zboare
pe frigul ăsta
nu ți-am cerut idei
sau să-ți folosești mintea
să omori premeditat
am fugit
și am rumegat
aceeași senzație
pe care nu o puteam
simți decât la tine.
în momentul de față
viziunea noastră stingheră
nu mă afecta,
și țineam aerul pe care-l expirai
la mine-n palmă
ca să mă răstorn
peste sateliții tăi de fildeș.
