Editura Humanitas vă prezintă un fragment în premieră din volumul recent apărut Mama. Istoria unei priviri, de Ioan Stanomir.
Puteți comanda cartea de aici: https://tinyurl.com/436jumzk
„Scriitor de mare forță și mare eleganță (aflat, așa cum se vede la fiecare pagină ori paragraf, în stare de grație), Ioan Stanomir rotunjește, odată cu această carte, un triptic fără termen de comparație, cel puțin în literatura noastră. Și, se va remarca încă de la primele paragrafe ale acestei atât de frumoase cărți, e un cuvânt care apare des, ritmic, aproape obsedant. Un fel de dirijor de mantre, un fel de marker rafinat al unor versete speciale (melancolice, delicate și, mai ales, ale iubirii). Șiurile de aici cadențează, dantelează fin un discurs al unei etici a neuitării și al unei estetici discrete a inteligenței inimii. Și poate că această carte ne invită și ne ajută să cădem pe gânduri și să privim în noi înșine. Și poate că este un fel de undă de tracțiune care ne va duce adânc în istorie – în cea mai vastă istorie, aceea a sufletului. Și poate că fiind bine, cât mai bine ancorați în această istorie, vom înțelege mai limpede ce înseamnă să locuim – și să privim către – un timp privilegiat. Un timp al culturii – al literaturii, în mod aparte – și al iubirii.“ — Cristian Pătrășconiu
„Cartea de faţă este capătul unei trilogii: ceea ce a pornit ca un proiect solitar a devenit, prin insumarea de ani, incercarea de a evoca, prin cuvinte şi pauze, un sentiment al doliului şi al dorului.
Cartea aceasta nu este, asemeni celorlalte două ce o precedă, decat o carte de literatură. Nu se află in ea nimic din materia de consolare falsă a volumelor ce oferă sfaturi de viaţă sau reţete de dezvoltare personală, după cum nu este cuprinsă in ea taina unei traume psihanalizabile.
Istoria acestei cărţi este istoria unei contopiri şi a privirii care transcrie această contopire. Autorul acestor prefeţe este cel al cărui nume se află pe coperta volumului, respectand convenţia identităţii auctoriale. Dar autorul cărţii este fiinţa plurală ivită, odată cu moartea mamei mele, pe măsură ce, printr‑o transformare treptată, graniţele dintre noi doi se topeau, spre a face loc unităţii ce sfidează moartea.” – Ioan Stanomir
IOAN STANOMIR s-a născut pe 13 mai 1973 la Focșani și este profesor la Facultatea de Știinţe Politice a Universităţii din București. Printre volumele publicate se numără Conștiinţa conservatoare. Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete și memorie. Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii. Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul și pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Camera obscură. Vis, imaginaţie și bandă desenată (2014), Sfinxul rus. Idei, identităţi și obsesii (2015), Comunism Inc. (alături de Angelo Mitchievici; Humanitas, 2016), Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocraţie, revoluţie și totalitarism (Humanitas, 2017), La Centenar. Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluţia. Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019), R.S.R. Lecţia de învăţământ politic (Humanitas, 2021), Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii (Humanitas, 2022), Mama. O fotografie a timpului și a iubirii (Humanitas, 2024). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul „Umbra Rusiei“, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăţi primejdioase, iar în 2025, la aceeași editură, eseul „2024. Fotografia României politice“, apărut în volumul colectiv Cum a rămas România fără președinte ales. 7 răspunsuri posibile, coordonat de Cristian Preda.
FRAGMENT
3
Casele celor de demult se înălţau, timide şi visătoare, în marginea grădinilor ce întarziau în toamnă: mângâiate de soarele nostalgiei, ele se deschideau spre cerul nopţii punctat de nori, precum de miriade de nave risipite pe o mare fără de capăt.
Casele celor de demult îmbrăţişau trandafirii pe care dimineaţa îi chema cu lumina limpede a viselor: din pragul de scări se întrevedea un viitor egal cu sine, asemeni unui drum de cimitir provincial, netulburat de absurd.
Casele celor de demult trăiau un anotimp egal al seninătăţii, cel care le era îngăduit de naivitatea statuilor şchioape ascunse în amurgurile de sufragerii: zilele se scurgeau fără ca moartea să aducă cu sine angoasa despărţirii, de vreme ce morţii deveneau, discret şi tainic, una cu cei vii.
Casele celor de demult se inşirau, ordonate şi şui, pe străzile cutreierate de amiezi ale siestei: aşternute cu scris mărunt şi cuminte, poveştile lor alcătuiau carnea zidurilor ce îmbătraneau, dar nu puteau muri niciodată.
Casele celor de demult se arcuiau peste meri, trandafiri şi bolta viţei‑de‑vie: seninătatea era culoarea cerului pe care ochii îl contemplau, fără a‑şi putea închipui dezolarea atroce ce avea să vină, implacabilă, ca un fum de toamnă înnegurată.
Casele celor de demult adunau, în pantecele foşnitoare de birou, amintirile de ierbar sinestezic ale generaţiilor de umbre: degetele de spectre blande atingeau albumele de fotografii între ale căror coperte se strangeau destine şi sunete, în stângace armonie.
Casele celor de demult primeau forfota de copii, părinţi, bunici, câini şi pisici cu răbdarea visătoare a unei clipe de septembrie: fericirea din marginile lor nu mai era nici năvalnică şi nici copleşitoare, ci descoperea împăcarea de pastel a amurgului ce întârzie noaptea, ca o cortină de murmur.
Casele celor de demult sunt, în acest anotimp al îndepărtării, doar instantanee de ceaţă pe retine de vis. Uitată le este fericirea domestică şi pierdută este bucuria străzilor şui pe care alergau copii, spre a goni zmeie de foc. Peste ele nu mai alunecă decât un astru al melancoliei, de vreme ce dorul este singura patrie în care ele se mai pot regăsi. Şi din pulberea paşilor care au curs cândva pe aleile lor se nasc cuvintele acestui text – istoria acestei priviri este întoarcerea spre sine a unui timp al tandreţei, saturat de patina sepia a scrisorilor ce porneau spre larg, din pragul de oraş provincial.
4
Istoria acestei priviri este cronica unei reîntoarceri: tot ceea ce a fost, cândva, se întrevede în fereastra unui calculator stingher, de parcă dimineţile fiului risipitor ar interoga cerul pierdut, ca un vânt al toamnei.
În istoria acestei priviri se adună, ca într‑o mare de nori împinşi spre largul lichid, privirile celor de demult: ochii închişi de biologia stearpă sunt retreziţi în aerul saturat de iubire, iar buzele pustiite de moarte primesc ofranda altor dimineţi.
În istoria acestei priviri se întorc cuvintele despre care am crezut, în prag de despărţire, că nu le vom mai putea rosti, niciodată: delicata pedagogie a dragostei timide ne reînvaţă să păşim pe un pămant al amintirii şi fiinţele noastre se topesc în dialectica de anotimpuri, împăcate cu destinul pe care le este dat să îl îmbrăţişeze.
În istoria acestei priviri regretele se pierd în desenul celest al amurgului: cerul care se arcuieşte deasupra singurătăţii nu poate nici consola şi nici nu poate chema uitarea, de vreme ce semnele sale sunt gravate în inimă, ca într‑o hartă neştearsă, trasată de lacrimi.
În istoria acestei priviri mâna ce scrie atinge, fugar, mâinile morţilor, spre a putea mişca tastele din care se ivesc fraze şi pagini: doar vecinătatea timpului devenit amintire convoacă timbrul pe care poporul de umbre îl resimte ca pe o chemare tainică, de unduire marină.
În istoria acestei priviri dimineţile înălţate din noapte sunt punţile pe care păşim, spre a putea contempla ceea ce nu putem uita: traducând în limbajul zilei fremătarea nocturnă, noi traversăm, zi după zi, cortina de fum a morţii, spre a simţi în plămanii de ceaţă respiraţia lumii de spectre cu care suntem una, dincolo de prag.
În istoria acestei priviri casele pustiite de timp se luminează cu strălucirea pe care numai visele o mai pot adduce în calea lor: durerea, despărţirea, boala, moartea se sting, purtate de o boare a dorului, în materia toamnei, şi un acasă de şoapte se adună în jurul nostru, iar tot ceea am pierdut se reîntrupează în frazele ivite pe retina de cristale a ordinatorului cu a sa palpitaţie de reţele, precum o constelaţie de sori.
În istoria acestei priviri suntem închişi la fel cum este zidit în spaţiul său de adânc scafandrul ce coboară în miezul valului şi al furtunii: timpul este suspendat şi tot ceea ce mai putem distinge este claritatea de rană a despărţirii, ce se naşte în faţa ochilor noştri, desen dureros al memoriei ingemănate şi tandre.
Şi este istoria acestei priviri căutarea ce ne duce pe culoarele pe care am ajuns, de demult, pe când doar astrul domestic al seninătăţii arcadice ne ocrotea curgerea. Şi preţ de o atingere ne sunt date împăcarea şi înseninarea, ca şi cum din rodul toamnei agonice am imagina drumul care să ne ducă, mai departe de moarte, spre limpezimea ţărmului unde paşii pierduţi pe nisip sunt una cu marea şi valurile ei.
Şi in această desfăşurare a privirii ne pierdem, ca într‑o elegie stingheră, transportaţi de reverie spre cerul în care se oglindesc grădinile noastre pierdute. Trecând graniţa morţii, noi abolim moartea şi deschidem larg ochii spre cerul de octombrie ca spre o vastă fotografie a trecerii, convocaţi de dragostea ce nu cunoaşte timp, pierduţi în eternitatea de unde.
