Ce făcea Gabriela Melinescu în aprilie 2008

Este ultimul an al „Jurnalului suedez” ținut de Gabriela Melinescu și publicat în cinci volume la Editura Polirom (volumul V a apărut în 2010). Este și anul debutului unei crize care a avut cauze diferite și care a generat efecte probabil asemănătoare cu acelea provocate de criza pe care o trăim acum. Trăim parcă într-o zodie a imprevizibilului și a orbecăirii într-un spațiu necunoscut, într-o realitate fără precedent. Probabil că mulți dintre noi, cu criză economică sau fără, ar prefera acum libertatea de mișcare pe care o aveam în 2008. Dar ar fi bine să nu anticipez, deși scenariul distopic în care ne aflăm are fixate din ce în ce mai multe ancore în realitatea imediată. Să vedem, după câteva date biografice, cum arăta lumea suedeză a Gabrielei Melinescu în urmă cu 12 ani.

Gabriela Melinescu s-a născut la 16 august 1942, la București. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din București, lucrează ca redactor la revistele Femeia și Luceafărul. Între 1965 și 1975 publică volumele de poezie Ceremonie de iarnă (EPL, 1965), Ființele abstracte (Ed. Tineretului, 1967), Interiorul legii (EPL, 1968), Boala de origine divină (Albatros, 1970), Jurământul de sără­cie, castitate și supunere (Eminescu, 1972 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Inginarea lumii (Albatros, 1972) și Împotriva celui drag (Eminescu, 1975). Îi mai apar un volum de proză, Bobinocarii (EPL, 1969), o carte pentru copii, Catargul cu două corăbii (Ed. Tineretului, 1969), și una de reportaje, Viața cere viață (împreună cu Sânziana Pop, Eminescu, 1975). Din 1975, se stabilește în Suedia, unde publică cinci volume de poezie și nouă volume de proză, dintre care menționăm: Zeul fecundității (Coeckelberghs Forlag, 1977), Lumină spre lumină (Albert Bonniers Forlag, 1993) – poezie; Copiii răbdării (Coeckelberghs Forlag, 1979, Oslo), Lupii urcă în cer (Coeckelberghs Forlag, 1981), Regina străzii (Coeckelberghs Forlag, 1988, apărut și în franceză la Manya, Paris), Omul pasăre (Eva Bonniers Forlag, 1991, Premiul „De Nio” acordat de Academia Suedeză) – proză; Schimbare de pene (Albert Bonniers Forlag, 1998), Acasă printre străini (Albert Bonniers Forlag, 2003, Premiul „De Nio” acordat de Academia Suedeză). În 2002, i s‑a acordat Premiul „Albert Bonniers” pentru „opera omnia”.

Dupa 1989, publică din nou în România. Volumele de poe­zie Jurământul de sărăcie, castitate și supunere (antologie, Litera, 1993), Poezii (anto­logie, Vitruviu, 1997), Ființele abstracte și alte poeme (antologie, România Press, 2001), Cuvinte nou născute (Ed. Fundației Culturale Române, 2002) și Puterea morților asupra celor vii (Polirom, 2005), romanele Lupii urcă în cer (Ed. Fundației Culturale Române, 1993), Regina străzii (Univers, 1997 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Jurnal suedez I (1976‑1983) (editia a II‑a, Polirom, 2003), Jurnal suedez II (1984‑1989) (Polirom, 2002), Jurnal suedez III (1990‑1996) (Polirom, 2004), Jurnal suedez IV (1997‑2002) (Polirom, 2008), precum si volumul de nuvele Ghetele fericirii (Polirom, 2006).

În anul 2001, Academia Română i-a decernat Premiul „Nichita Stănescu” pentru poezie. În 2004 a primit premiul Institutului Cultural Român pentru întreaga carieră, iar în 2005 i s‑a acordat de către Academia Suedeză Premiul pentru introducerea literaturii suedeze în străinătate. Tot în 2005 a primit Premiul „Mihai Eminescu” pentru „opera omnia”.

A tradus atât autori suedezi clasici, precum Emanuel Swedenborg (Cartea de vise, Univers, 1995) si August Strindberg (Jurnal ocult, Univers, 1997; Inferno. Legende, Univers, 1999; Singur, Polirom, 2002), cât și contem­porani: selecții din poemele Birgittei Trotzig și ale lui Goran Sonnevi. Ultimele sale traduceri la Editura Polirom sunt Vieți duble de Birgitta Trotzig (2002) si Ioni de Katarina Frostenson (2003).

Printre ultimele lucrări publicate se numără antologia de poezie de Nichita Stanescu, Ljusets bojning (Îndoirea luminii, Ellerstroms Forlag, 2008, traducere în colaborare cu Inger Johansson), reeditarea primului jurnal în suedeză En solitär egoists dagbok (Jurnalul unui egoist solitar, Dejavu Forlag, 2010) și romanul Mamma som Gud (Mama ca Dumnezeu, Albert Bonniers Forlag, 2010).

„20 aprilie 2008

Am petrecut din nou o noapte grea – n-am închis ochii, vecinii de deasupra mea posedă toate mijloacele de tortură posibile. Am ajuns la concluzia că văd absolut tot ce fac eu – că au aparate cu infraroșu care identifică prin căldura emisă ființele care se găsesc într-o clădire. M-am hotărât să dorm în camera cu biblioteca, pe patul mic, fără să fac nici un zgomot – ei bine, pentru câteva minute, s-a început exact deasupra patului un marș cu tocuri ascuțite – era chiar fosta «fetiță a tatei», cea care se droga pe stradă și căreia eu îi dădeam din compasiune pentru starea ei ceva din buzunarul meu propriu, în timpul când tatăl lor, inginerul cercetător, fusese concediat și familia trăia din ajutor social. A făcut marșul atâta timp cât a obosit ra însăși de răutatea și mediocritatea ei.

M-am dus la Muzeul de Artă Modernă, acolo există locuri confortabile pentru cei care fac o pauză pentru a nota în carnete observațiile despre noile expoziții. Mă odihnesc, în aceste timpuri grele numai în muzeele pe care unele capete pătrate ale tinerilor «critici» de azi vor să le facă să dispară. La Muzeul Modern se dă non-stop un film despre toate marile vernisaje – din ele îmi place mult filmul de Juan Miro, creator de lumi noi prin pictură – îl văd în atelierul său, pictând pe podea ca un copil, jucându-se serios prin crearea de lumi transcendentale în care oricine poate visa detașat de urâta lume în care trăim azi.

În altă imagine de film Miro dă unei păsări («penat» se numește în suedeză, Ulf Trotzig avea o asemenea pasăre pe care o învățase să vorbească) care-i stă pe mâna stângă un fel de fruct mic semănând cu o cireașă. Pictorul surâde ca și pasărea care se uită direct în aparatul de filmat. În Basmul despre Miro, poetul Octavio Paz scria. «Albastrul stă liniștit între roșu și negru. Vântul vine și pleacă pe câmpiile netede ale colilor de hârtie».

22 aprilie 2008

Ieri a sunat telefonul mult – am răspuns numai seara, era Birgitta (Trotzig) care dorea să mă vadă invitându-mă la ea. Dimineața am fost la centrul de presă – pe Fredsgatan l-am întâlnit pe pictorul și prietenul nostru, Claes Backstrom, însoțit de o doamnă ciudată – cu un ochi la slănină, altul la făină, psiholoagă, deloc plăcută când Claes m-a prezentat drept cea mai dragă prietenă a lui. I-am povestit istoria cu vecinii mei de deasupra și a încercat să mă liniștească – și el a avut aceeași problemă, se plimbau exact deasupra atelierului în care lucra, s-a dus la ei și i-a invitat să vadă cum e când cineva face ca ei. Urmarea: s-au mai domolit, dar nu de tot, pentru că oamenii au inimi împietrite de obișnuință.

După-amiaza, la Birgitta (Trotzig), am apucat alte scări în loc de scara C – am sunat la o ușă și un domn tânăr m-a ajutat să găsesc ușa Birgittei care era larg deschisă. Pentru că în clădire se află camerele de lucru a multor membri ai Academiei suedeze, numele lor nu era pus pe uși, pentru a-i proteja de necunoscuți și hoți. Birgitta era într-un cprucior – starea ei se agravează, acum ia mai des acel drog (adopină?) care o ține trează. I-am povestit tot ce se întâmplă cu mine – și a povestit și ea că vecinul de deasupra ei, un actor foarte cunoscut, obișnuiește să repete rolurile învârtindu-se în cerc și spunând textul cu voce tare. Diferența e că vecinii mei mă urăsc pentru că am făcut plângere la proprietar și marșurile lor naziste și săriturile se țin lanț – ura lor face ca să se aprindă și resentimentul meu pentru ei.

În camera Birgittei trona o gravură sublimă a lui Piranesi, din perioada când lăsase motivul ruinelor și se apucase să picteze flori sălbatice. Am stat de vorbă cu Birgitta până când s-a înserat – mi-a dat dreptate că m-am plâns proprietarului, m-a încurajat să nu-mi pierd buna dispoziție pentru scris. Pe drum am încercat să-mi liniștesc inima care-mi bătea cu putere la gândul că ajunsă acasă îi voi întâlni pe dușmanii mei pe scară.”

Sursa foto Gabriela Melinescu: https://www.icr.ro/pagini/inima-care-vede-seara-dedicata-gabrielei-melinescu