„Zodia Cancerului” este unul dintre cele mai frumoase și mai emoționante jurnale pe care le-am citit ever. Am mai spus asta și nu vreau să vă plictisesc repetând mereu același lucru, însă de fiecare dată când îl mai răsfoiesc – așa cum mi s-a întâmplat și în după-amiaza asta – ajung inevitabil la aceeași concluzie și am pornirea irezistibilă de a împărtăși cu cineva acest lucru.
Nici nu știu dacă mai e cazul să spun ceva despre Radu Vancu. Îl cunoașteți cu toții, unii dintre voi – cei mai mulți, presupun – i-ați citit cărțile și veți fi de acord cu mine că nu mai e nevoie de nicio prezentare. Numai dacă e să mă refer la cea mai recentă carte a lui, romanul „Transparența” (Humanitas, 2018), și e suficient să vă dați seama că avem de-a face cu unul dintre cei mai valoroși tineri scriitori de la noi.
O să trec, așadar, direct la un fragment scris în iulie 2013, nu înainte de a face precizarea că „Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015” a apărut la Editura Humanitas în 2017. Salut, de asemenea, iminenta revenire la poezie a lui Radu, care se va concretiza curând cu un nou volum de versuri anunțat pe facebook chiar de el.
„24 iulie
Noaptea bistrițeană de spovedanie cu Ioan Es. Pop m-a răscolit, mai bine zis mi-a răscolit drojdii străvechi de sentimente pe care le credeam dizolvate & dispărute pentru totdeauna. Mi-a amintit, parc-ar fi fost ieri (sau chiar azi-dimineață), de bețiile disperate & zilnice de după moartea lui tata, încheiate sângeros – la propriu, fiindcă îmi tăiam brațele cu lama de ras. Adânc și cu ură, însă nu pe partea corectă – mai degrabă un fel de repetiție incorectă a suicidului râvnit decât tentativă de suicid în sine.
Am și acum pe brațe cicatricile tăieturilor mai acătării – și uneori mă liniștește să văd că par luminoase, în contrast cu pielea brună. Ca și cum s-ar fi strâns oareșce lumină pe ruinele fostelor disperări. Îmi amintesc alteori, văzându-le, că tot eu l-am învățat și pe Iuli, fratele meu din ’83, asta – adică tăierea brațului ca exercițiu masochist (practicat și de vechii greci la beții, de altfel); însă el a luat-o mult mai în serios decât mine, brațele lui sunt spuzite de cicatrici luminoase, înghesuite una-ntr-alta ca-ntr-o groapă comună – și știu că voi plăti pentru asta, și nu tocmai un preț ușor.
(Și scrisul e o cicatrice luminoasă.)
Suicidar, Ioan Es. Pop e totuși angelic – iar voința de autodistrugere îi vine dintr-o bunătate extremă, extremistă chiar, care-i judecă înfiorător de blând pe ceilalți și cumplit de necruțător pe sine. E o formă de bunătate autodistructivă pe care am mai întâlnit-o numai la Mircea Ivănescu; tocmai de asta nu m-a șifonat deloc faptul că Ioan a acceptat să fie redactor-șef la Romanian Book Review, publicația lui ICR-Marga.
Să-i reproșez asta ar fi fost ca și cum i-aș fi reproșat lui Mircea Ivănescu intrarea în PCR, așa cum face Gabriel Liiceanu în Măștile lui M.I., cartea lor dialog; or pentru oamenii ăștia anihilați de propria lor bunătate nici un gest de-al lor nu poate avea importanță – fiindcă ei se percep ca un soi de non-entități care nu au căderea morală să judece pe cineva, și despre care nici o judecată morală nu merită pronunțată.
Imensa lor capacitate de autocondamnare nu e întrecută decât de aproape infinita lor putere de a ierta; pentru Ioan Es. Pop, sinistrul Marga e «domnul Marga», om care a greșit din neștiință, mai degrabă victimă decât călău, un tip benign cu care noi toți am fost prea aspri.
Ca și Mircea Ivănescu, Ioan Es. Pop e o actualizare neverosimil de exactă a lui Yeshua Ha-Nozri din Maestrul și Margarita, cel pentru care toți oamenii sunt buni, chiar și torționarul lui, centurionul Marcus, a.k.a. Moartea Șobolanilor. Iar bunătatea asta cumplită tulbură & înspăimântă pe măsură de cumplit – la fel ca răutatea cumplită – la fel ca un înger.”
Foto main: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1623158471151738&set=pob.100003728021621&type=3&theater
