V-am mai spus, din când în când, istorioare din copilăria mea petrecută în Ferentari. Știu că multora dintre voi, atunci când auziți numele acestui cartier, vi se cabrează sistemul de autoapărare. Nu știu cum mai arată zona asta, însă Ferentariul de care-mi amintesc eu era unul aproape idilic.
Ferentariul zilelor noastre este asociat mai degrabă cu Vestul Sălbatic al Bucureștiului. Nu știu dacă e chiar așa, însă veștile care vin din această zonă nu au aproape nimic pozitiv și sunt legate în general de infracționalitate, de la cea infantilă până la aia organizată, condusă de personaje cu o teribilă carismă în mediul ăsta, de genul Emi Pian.
Erau și pe vremuri astfel de personaje, însă cred mai degrabă că era vorba doar de un fel de renume acumulat în timp, decât de tipi care umblau în merțane cu pistolul la brâu. Pe atunci aveau merțane doar odraselele mafioților de la conducerea țării. Cei de la periferie erau săraci ca noi toți, însă erau respectați în comunitate fiindcă dădeau cu pumnul doar când trebuia și scoteau șișul doar ca să-și întărească autoritatea sau să decojească un măr. Altminteri, nu-l băgau în carne de om, ci doar în carnea porcului de Crăciun.
Sărac era și colegul meu de școală, Marin Ion. Din cauza sărăciei pierduse doi ani, astfel încât nu era doar cel mai mare din clasă ca vîrstă, ci și ca înălțime. Intrase în adolescență când noi încă ne petreceam o copilărie gregară și gălăgioasă.
Marin Ion era țigan. Era un băiat modest, sfios și cumsecade, cu o educație care ar trebui să fie un standard al zilelor noastre. Modelul lui comportamental, fixat în, să zicem, zece puncte scrise pe o listă de genul „Cider House Rules”, ar trebui afișat pe zidurile școlilor și pe pereții claselor de curs din toată țara.
Marin Ion purta haine de căpătat. Nu i se potriveau întotdeauna, fiindcă era înalt, deșirat ca un baschetbalist în formare. Mânecile cămășilor nu-i ajungeau niciodată la încheietura mâinii. Pantalonii îi fluturau deasupra gleznelor și lăsau să i se vadă ciorapii curați. Pantofii îi erau uzați, dar mereu dați cu cremă. Haina de școală ba era prea îngustă la umeri, ba prea largă.
Hainele care nu-l mai încăpeau îi reveneau fratelui mai mic. Acest frate avea, la 12 ani, mintea unui copil de doi ani. Îi cam plăcea să hoinărească, dar niciodată nu se aventura mai departe de complexul comercial. Când Marin Ion îl pierdea din vedere, știa unde să-l găsească. Se ducea mereu la cofetărie. Îl cunoștea tot cartierul. Dacă nu se milostivea nimeni să-i cumpere o prăjitură și un pahar de limonadă, mânca resturile rămase în farfurioare și bea din paharele lăsate pe jumătate pline de copiii râzgâiați.
Nu pot să spun despre Marin Ion că era un elev eminent. Nu era un geniu defavorizat pasibil de a fi transformat în personaj de film. Învăța cât să poată trece clasa. Îl mai ajutam și noi pe ici, pe colo, atât cât să nu fie în pericol de a rămâne repetent din nou.
Toată lumea îl iubea pentru bunătatea lui și pentru faptul că știa să deseneze și să sculpteze. Avea un talent nativ, necultivat. Din câteva linii îți executa portretul. Făcea sculpturi miniaturale folosindu-se de bucăți de cretă. Astfel, capetele scriitorilor ale căror fotografii atârnau pe pereții clasei își recăpătau tridimensionalitatea cu ajutorul unui bold mânuit de un adolescent din Ferentari care nu călcase niciodată într-o școală de artă și nu avea nicio șansă să urmeze vreuna.
Pe la 16 ani am părăsit cartierul Ferentari pentru a mă muta în Drumul Taberei. Am pierdut legătura cu Marin Ion, colegul meu de clasă căruia toți îi prevedeam un viitor strălucit în artele plastice. De atunci nu mai știu nimic despre el. În ziua de azi ar trebui să fie un bărbat cam la 60 de ani.
Probabil că, dacă ar fi reușit să-și fructifice talentul nativ, aș fi auzit de el până acum. Presupun că n-a fost să fie. La vremea respectivă aveam, pesemne, atâtea talente în artă, școlite prin licee sau facultăți cu specific, încât ne permiteam să pierdem pe drum câteva, mai ales că vorbim de o zonă marginală, populată cu oameni care nu-și permiteau să-și țină copiii în școli înalte și-i puneau la muncă de mici, considerând că o meserie ceva mai lucrativă decât aceea de pictor era brățară de aur.
Așa erau vremurile, veți spune. Nu toată lumea răzbește, nu toți cei talentați ajung Picasso, Modigliani sau Giacometti. Unii, din motive care-mi scapă – probabil neșansa, deși aici ar fi multe de discutat – se pierd în lupta asta continuă pentru supraviețuire. Așa s-a pierdut și Marin Ion, băiatul sfios și cumsecade care știa să deseneze ca nimeni altul.
