În dimineața zilei de după tragedia de la Colectiv telefonul soției a sunat la o oră neobișnuită, șase fără ceva. O rudă a îndemnat-o mai întâi să deschidă televizorul și apoi, încercând să nu ne inducă panica, ne-a spus că numele fiului nostru cel mic este pe lista victimelor.
Nu știam ce se întâmplase, era weekend, mintea mea era setată pe odihnă, voiam să dorm mai mult, să eliberez toxinele acumulate de-a lungul săptămânii. Când am văzut pe burtiera televiziunilor că erau 27 de morți în urma incendiului am intrat realmente în panică, cu toate eforturile rudei respective de a ne liniști.
Primul gând a fost să sun la spitale, la morgă, în orice loc de unde aș putea afla informații despre fiul nostru. Ceva mai lucidă, soția mi-a sugerat să-l sunăm mai întâi pe băiat, ca să vedem dacă răspunde. A răspuns destul de greu, cu vocea alterată de somn, mirat la rândul lui că-l sunam așa devreme. Am răsuflat ușurați, fiindcă s-a dovedit că fusese doar o coincidență de nume.
Nu vreau să vă imaginați ce-a fost în sufletele noastre până când am înțeles că băiatul nostru era teafăr și nevătămat. E un dezastru sufletesc, o apocalipsă a simțurilor, un colaps al rațiunii, o deraiere neurosistemică aproape imposibil de gestionat. Chiar și după ce ne-am mai liniștit un pic, aveam senzația că e vis, că s-ar putea să ne trezim în plin coșmar. Slavă Domnului că n-a fost așa.
Am transferat în zilele următoare senzațiile pe care le-am trăit în momentele când nu știam ce i se întâmplase copilului nostru, în senzațiile (reale și nesfârșite) pe care le-au trăit părinții adevăratelor victime. E ceva care nu se poate descrie. Șocul e atât de mare, durerea atât de cumplită încât nu se poate compara cu nimic din ce ai trăit anterior.
Nu poți rămâne aceeași persoană după o asemenea întâmplare. Totul se modifică, lumea, cu angrenajul ei cinic, n-o să mai fie niciodată la fel, viața se va schimba în părțile ei cele mai profunde, iar golul rămas nu va mai putea fi umplut niciodată. Pierderea este definitivă.
Asta cred că au simțit și încă mai simt cei care au pierdut pe cineva drag la Colectiv. Iar durerea se transformă în furie văzând că nimeni (după câte știu) nu se află după gratii, deși au trecut cinci ani de atunci. În cazul ăsta Justiția n-a fost oarbă, fiindcă a văzut faptele, a intuit vinovățiile, dar din motive care îmi scapă nu a dat și sentințele. Mai mult decât atât – iar asta e o sfidare fără precedent – toxicul personaj Cristian Popescu Piedone a devenit primar al sectorului 5, după ce în urmă cu cinci ani era măturat violent de la conducerea administrației sectorului 4 ca urmare a protestului oamenilor revoltați.
Am participat, în calitate de reporter, la Marșul Tăcerii, organizat în memoria victimelor de la Colectiv. Am fost, de asemenea, reporter de teren, la fața locului, zile la rând. Am stat pe trotuarul din fața fabricii Pionierul, am văzut, seară de seară, covorul luminos-însângerat format din candele, m-am amestecat în mulțime, am cules din zbor frânturi de conversații, am văzut tineri cu chipuri schimonosite de durere, părinți transfigurați, politicieni vremelnici și nesinceri.
Una peste alta, oricât de bine s-ar scrie despre acele zile, cuvintele nu pot reda realitatea. E imposibil să găsești expresiile potrivite pentru a reproduce în cuvinte atmosfera de la Colectiv. Cum să descrii Durerea? Cum să schițezi Tristețea? E posibil, însă rezultatul nu va fi niciodată unul care să redea pe de-a-ntregul ce s-a întâmplat acolo. Nici măcar imaginile nu reușesc asta, poate doar cu excepția montajelor făcute cu intenția vădită de a impresiona.
Mi s-a părut tot timpul, oricât de sincer am încercat să fiu, că e ceva fals în relatările de la Colectiv. Îmi făceam datoria de reporter, însă rezultatul muncii mele nu m-a satisfăcut niciodată. În fond, vindeam un produs, chiar dacă ziarul la care munceam era gratuit. Cred că toți cei care au relatat de la fața locului au făcut asta.
Sigur, fiecare am vrut să ne facem treaba cât mai onest, însă adevărul este că demersurile noastre jurnalistice n-au acoperit nici măcar unu la sută din amploarea senzațiilor trăite acolo. Pe asfaltul pe care am călcat zi de zi muriseră oameni, ca la Revoluție. Așa ceva nu poate fi rezumat într-un articol.
Nu vreau să-mi închipui cine aș fi fost în ziua de azi dacă băiatului meu i s-ar fi întâmplat ceva. Probabil că n-aș mai fi scris articolul ăsta. Probabil că aș fi privit realitatea cu ochii celor care și-au pierdut copiii, rudele sau prietenii la Colectiv. Nu pot să-mi imaginez durerea și revolta pe care încă o simt acești oameni după cinci ani de la tragedie. Durere pentru că au pierdut pe cineva, revoltă fiindcă nu s-a făcut dreptate.
