Până la un punct, cred că izolarea e bună. Și mai cred că nimic nu poate vindeca mai eficient decât dialogul cu sine, solilocviul, interioritatea bună, care te separă de agresiunile din jur și te coboară acolo unde nu trebuie să fii decât tu cu tine însuți. Chiar dacă în ochii celorlalți devii suspect, n-ar trebui să conteze. Cei care te cunosc bine, care cred în tine și care te prețuiesc îndeajuns încât să fie convinși că nu vei locui acolo o veșnicie, sunt siguri că vei reveni întărit.
De aceea am crezut acum zece ani și mai cred și astăzi în „coliba lui Cioran”. Mi-aș dori să am la un moment dat o „mansardă”, un loc simplu, auster, unde să stau rupt de lume o perioadă nedeterminată. Cred că ar fi cel mai bun spațiu pentru purificare, pentru cura igienică de îndepărtare a răului din lume. Dacă aș avea cărțile la care țin cel mai mult și un minimum de hrană nu mi-ar mai trebui absolut nimic. M-aș curăța de tumultul toxic al realității.
„Miercuri, 24 noiembrie 2010
Te obişnuieşti cu toate, chiar şi cu frumuseţea, cu bunătatea sau cu milostenia. Raiul, cu toate deliciile lui de perfecţiune, devine în cele din urmă plictisitor. De aceea omul simte nevoia din când în când să mai facă o vizită în partea cealaltă, ca să stea la masă, cu un pahar în faţă, alături de fratele lui întru suferinţă…
Dragostea nu-şi află sublimul în licărirea stelelor, ci în adâncul unui vagin.
„Neajunsurile acestei lumi trebuie trăite până la teologie şi diabolism. În nici un fel să nu rămânem la stadiul sentimentelor. Totul trebuie raportat la Dumnezeu şi la diavol în acelaşi timp.” (Amurgul gândurilor)
Aici este, în fond, esenţa acestei cărţi, la care se adaugă o aventură a lucidităţii în haosul indeterminatului, al absolutului aflat la frontiera dintre raţiune şi nebunie.
Am ieşit din „Amurgul gândurilor” cu acest dar: „Mâhnirea e un dar, ca beţia, credinţa, existenţa şi ca tot ce e mare, dureros şi irezistibil. Darul mâhnirii…”
Începe, aşadar, aventura franceză…
„Oamenii îşi schimbă ideile cum îşi schimbă cravatele; căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configuraţiile şi accidentele timpului.” (Tratat de descompunere)
Am revăzut „Lumea văzută de Ion B.”, film premiat recent cu Emmy. Impresie extraordinară. Mă gândeam la fostul meu coleg de şcoală generală, Marin Ion, un ţigan cu un bun simţ şi cu o bunătate cum rar întâlneşti. Avea un talent înnăscut nu numai la desen, ci şi la pictură, reproducerile după chipurile domnitorilor făcute de el fiind atât de reuşite încât l-au determinat pe profesorul de artă şi desen să facă ore separat, numai cu el, în timp ce nouă ne dădea câte o temă pe care, în cele din urmă, o rezolva tot Marin Ion.
Într-o zi a adunat cioturi de cretă de prin clasă şi a început, ajutându-se de un ac cu gămălie, să facă sculpturi în miniatură. Provenea dintr-o familie săracă, avea dacă îmi aduc bine aminte încă vreo nouă fraţi. Pe unul dintre ei, care avea un handicap mental, se ducea mereu să-l ia acasă de la cofetăria din complexul comercial, unde cerşea sau mânca resturile de prăjituri din farfurii.
Îmi amintesc că era foarte jenat din cauza asta, însă nimeni nu-şi bătea joc de el, toţi îl iubeam pentru că, deşi era mai mare decât noi, deoarece rămăsese vreo doi ani repetent, era de o modestie desăvârşită. Culmea e că unii profesori, descoperindu-i talentul, au început să-l privească altfel şi să-l ajute, ca să poată absolvi. Nu era băiat prost, dimpotrivă. Fiind însă atât de sărac, lipsea de la şcoală deoarece era nevoit să facă diferite munci pentru a-şi ajuta familia.
La fiecare început de an, dirigintele organiza un fel de colectă publică pentru a-l sprijini. Îi aduceam fiecare ce puteam, în general haine sau rechizite. Mi-aş dori, dacă nu a reuşit până acum, să poată avea norocul lui Ion Bârlădeanu. Marin Ion era un om bun, iar etnia din care făcea parte ar fi trebuit să fie mândră că printre ei se afla un asemenea talent. Din nenorcire, la noi se pare că prosperă şi reuşesc doar maneliştii.
„A admira – e tot ce putem face mai bun pe acest pământ, mai bun şi mai nobil. E sentimentul cel mai exaltant şi singurul care înlocuieşte în chip avantajos sentimentul religios.” (Caiete, III)
Ei bine, ca să fac o fericită analogie, îl admir şi acum, după mai bine de treizeci de ani, pe bunul şi talentatul meu coleg de clasă Marin Ion, care mi-a schiţat, la o oră de desen, un biciclist pe care, oricât m-aş fi străduit, nu cred că l-aş fi putut face vreodată la fel de bine. Îi mulţumesc acum, oriunde s-ar afla, pentru modestia, blândeţea şi bunătatea lui, lucru rar în lumea marginală şi violentă a Ferentariului de la mijlocul anilor 70.
Un episod „cultural” din armată. Mă aflam la Poarta Albă, într-o unitate militară vecină cu celebra puşcărie, în stagiul de pregătire, un fel de şcoală profesională (eu urma să mă calific în meseria de mecanic pe rulou-compactor) premergătoare detaşării la canalul Dunăre – Marea Neagră. Ca să scap de instrucţie şi de plictisitoarele ore de pregătire (teorie şi practică), din care oricum nu înţelegeam nimic, m-am ocupat cu formarea unei brigăzi artistice care urma să dea un spectacol, alături de celelalte companii, într-o zi de duminică.
Am scris o scenetă în care caricaturizam diferite ipostaze ale soldatului incompetent, am ales „actorii”, am împărţit rolurile, am recomandat câţiva băieţi talentaţi pentru un scurt moment muzical (dintre care unul, un tătar cu un nume ciudat, Nigeari, cânta la mandolină), în sfârşit, am făcut tot posibilul ca totul să iasă bine. M-am hotărât la un moment dat, pentru a spori diversitatea actului cultural, să memorez „Moartea căprioarei” şi să o recit în cadrul spectacolului, gândind că cei prezenţi vor fi sensibilizaţi.
Bineînţeles că am fost fluierat. Cel mai mare succes l-a avut un tip de la altă companie, care a cântat, în stil manelistic, cântece deocheate. La un moment dat, un locotenent a întrerupt soloul înfierbântat al soldatului, nemulţumit de turnura pe care o luaseră lucrurile, momentul aşa-zis cultural fiind transformat într-o ţigăneală ieftină. Asta m-a lecuit pentru totdeauna cu privire la credinţa că nivelul cultural al maselor poate fi ridicat în cadru organizat folosindu-te de poezie. Până şi prezentul democratic îmi poate confirma faptul că am făcut o alegere bună.
„Poezia actuală piere din cauza limbajului, din cauza atenţiei excesive pe care i-o dedică, din cauza acestei idolatrii funeste. Reflecţia asupra limbajului l-ar fi ucis chiar şi pe Shakespeare. Dragostea pentru cuvinte, da; nu însă insistenţa asupra lor. Cea dintâi pasiune generează poeme; cea de-a doua, parodii de poeme.” (Caiete, III)
Patruzeci de ani mai târziu, consideraţiile lui Cioran privitoare la poezie sunt de o stranie actualitate. Poezia este limbaj, iar atunci când e comentată, deliciul criticilor este acela de a desface în părţile componente acest limbaj şi de a-l prezenta în toată goliciunea lui. Ai senzaţia că te afli într-o măcelărie: toate organele poeziei, însângerate, sunt puse la vedere, indecent, în galantar, iar pentru unii spectacolul este, paradoxal, departe de a fi unul dezagreabil. Cel mai „gustat” este, fireşte, muşchiul poeziei.
Joi, 25 noiembrie 2010
Mi se întâmplă din ce în ce mai des să uit, şi asta nu e din cauza acelei curăţiri a creierului de informaţia nefolositoare, care îl încarcă inutil. Este un punct comun în fenomen: pe lângă că uit ce am făcut cu câteva ore în urmă sau în ziua precedentă, am, paradoxal, amintiri extrem de vii de acum mai bine de patruzeci de ani. Îmi revin în minte detalii pe care le crezusem îngropate pentru totdeauna.
Mi se mai întâmplă, nota bene, să uit nume comune. La târg am fost salutat de L.A. şi de M.V. şi le-am întors salutul laconic, aşa cum răspunzi cuiva pe care l-ai cunoscut la vreo petrecere cu ceva vreme în urmă şi nu-ţi mai aminteşti de el decât destul de vag. Cred că m-au crezut ori imbecil, ori distrat. Numele unui al treilea personaj, pe care îl cunosc foarte bine şi care face parte, de asemenea, din lumea literară, nu mi-l amintesc nici acum*. E un lucru destul de ciudat. Sper să nu fie un început de ramolisment, deşi am citit undeva că după vârsta de patruzeci de ani creierul suferă treptat o degradare iremediabilă. Poate mai am, totuşi, ceva vreme de dus.
Am revăzut, pe TVR Cultural, filmul realizat de Gabriel Liiceanu în 1990. Un Cioran îmbătrânit dar, aşa cum a spus bătrânelul care nu stătea liniştit în timp ce era fotografiat, foarte viu. Era lucid, dezinvolt, bine dispus, îndeosebi în momentele când a fost adus în discuţie Petre Ţuţea. Nimic nu anunţa parcă ceea ce avea să se întâmple cu el la puţin timp după aceea. Un om pe care îl vezi mişcându-se, vorbind, râzând, raţionând, dar care nu mai există fizic de cincisprezece ani.
Iluzia peliculei poate fi devastatoare. Dacă am o asemenea reacţie la vederea lui Cioran, îmi închipui ce mi s-ar întâmpla dacă, din întâmplare, cineva mi-ar aduce, după exact acelaşi număr de ani, un film cu tata. Cred că aş avea o criză. Mai bine că nu există, deşi cu câteva luni înainte de a muri, prevăzând parcă ceva, l-am rugat pe D., care lucra la TVR, să facă rost de o cameră ca să facem o casetă video cu el. Am tot amânat crezând că avem timp destul. Din (ne)fericire, proiectul nostru nu s-a materializat. Timpul, ca mai întotdeauna, ne-a luat-o înainte.
Citesc acum, în Caiete III, următorul pasaj: „Există doar două moduri de a ajunge la izbăvire: să crezi că totul e real, sau că nimic nu e real.” Cu adevărat, uneori nu ştiu ce să mai cred.
Ca mai în toate domeniile unde se face comerţ, şi afacerea numită anticariat a fost atinsă de microbul speculei. Cei care se ocupă de un astfel de business au deprins, cu siguranţă, exerciţiul superficial al culturii prin acumularea de nume cu rezonanţă. E adevărat, am văzut deseori în coşurile pe care scrie „doi lei volumul” nume de scriitori importanţi, însă când vine vorba de, să zicem, Platon, Aristotel, Plutarh, Nietzsche, Schelling, Wittgenstein, Tacit, Montaigne, Locke etc., preţurile sar în aer.
În plus de asta, am constatat că este vorba şi de o mișcare de tip cartel: cărţile importante au, aproape peste tot, aceleaşi preţuri. Hotărât lucru, nu cred că se trăieşte rău din vânzarea de carte veche, orice s-ar spune despre această piaţă, de vreme ce am văzut cu ochii mei cum se dublează sau chiar triplează preţurile unor cărţi achiziţionate cu sume derizorii. Iar acestea chiar se vând, cumpărători găsindu-se şi în rândurile unor imbecili ca mine, care şi-au pierdut de multă vreme instinctul pentru negociere (aşa cum făceam, de pildă, la Istanbul, unde îi exasperam pe patronii turci cu zgârcenia şi cu încăpăţânarea mea).
Este probabil şi vina editurilor, care preferă să reediteze în colecţii de lux opere indispensabile, în loc să le producă, de pildă, în seria cărţilor de buzunar. Ar fi o lovitură pentru speculanţi, care ar fi forţaţi, din cauza preţurilor mai mici din librării pentru aceleaşi volume, să coboare ştacheta, chiar dacă ar putea invoca argumentul – carte veche = valoare sporită.
*Era vorba despre Ion Zubaşcu
Vineri, 26 noiembrie 2010
Astăzi împlinesc 48 de ani. Vorba lui Cioran: să trecem mai departe.”
