Victor Sebestyen, „Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956”, Editura Corint, 2025, 496 de pagini, softcover, imprint Corint Istorie, traducere de Alina Popescu, vârsta recomandată: 18+ ani.
Comandați cartea de aici: https://tinyurl.com/yckywasr
Capitolul 20
Miercuri, 24 octombrie
Trupele sovietice au intrat în Budapesta între orele 02.00 și 03.00. Anticipau că vor întâmpina slabă rezistență în operațiunea polițienească de zdrobire a unor studenți răsculați. De cum au intrat, s-au trezit însă în toiul unui război urban de gherilă împotriva unui dușman hotărât și inventiv.
În prima zi, rușii au trimis în oraș 6 000 de soldați și 700 de tancuri din două divizii mecanizate (a 2-a și a 17-a), cu baza la cartierul general al armatei sovietice din Székesfehérvár. O forță similară fusese trimisă la ora 21.00 a zilei precedente, ca să închidă granița cu Austria. Aflați în stare de maximă alertă, deja mobilizați în interiorul Ungariei, sovieticii masaseră alți 20 000 de infanteriști, plus alte 1 100 de tancuri și 185 de piese de artilerie grea. Două divizii de avioane de vânătoare, totalizând 159 de aparate, puteau sprijini din aer forțele de la sol; două divizii de bombardiere erau în așteptare pe patru aerodromuri din Ungaria și din Districtul Militar Carpatic[1], la est.[i]
Pentru întâia ei misiune, însă, toată această colosală putere de foc era în bună măsură irelevantă. Rușii nici n-au știut ce i-a lovit, fapt recunoscut chiar de generalii sovietici. Din clipa în care trupele lor au fost zărite în Budapesta, „am fost întâmpinați cu o rafală de gloanțe trase de o bandă slab organizată de rebeli, mulți dintre ei la vârsta adolescenței, înarmați cu câteva puști și niște cocteiluri Molotov pregătite în grabă.”[ii]
Caracterul luptei s-a stabilit în prima dimineață. Rebelii se bazau pe cunoașterea zonei pentru a-i hărțui pe sovietici cu tactici de gherilă la care aceștia cu greu puteau riposta. Masivele și greoaiele tancuri T-34 puteau captura podurile sau marile intersecții rutiere ale Budapestei, dar nu erau capabile să-i urmărească pe luptătorii pentru libertate pe străduțele înguste ale orașului, și nici să pătrundă în spatele blocurilor de locuințe, care dădeau, în majoritatea lor, către o curte interioară. Clădirile acestea erau ideale pentru războiul urban practicat de rebeli. Sovieticii nu erau pregătiți să riște pierderi grele trimițând infanteria pe străzi pentru lupte corp la corp.
A fost cea mai puțin organizată revoluție din istorie, fără conducători și fără planuri. Grupuri înarmate de bărbați și femei (cei mai mulți, tineri) s-au format în mod spontan în locuri care avantajau un atac fulgerător, urmat de retragere. Uneori, un grup de vreo 10-12 persoane se forma pentru o singură ciocnire; când schimbul de focuri se încheia, membrii grupului se răzlețeau și nu se mai întâlneau vreodată. Bătăliile erau izolate, la scară mică. Pe o stradă se trăgea continuu, în vreme ce, după colț, o alimentară era deschisă și oamenii stăteau la coadă la pâine. Obiectivele luptătorilor pentru libertate au fost la început modeste: să țină vie flacăra revoltei. „Ne hrăneam din entuziasmul și avântul celorlalți. Până și aceia dintre noi care nu luptam efectiv”, spunea poeta Ágnes Gergely, studentă pe-atunci. Adevărata lor izbândă nu a fost atât capturarea unei clădiri și apărarea ei timp de câteva ore, ci faptul că, rezistând, fie și pentru scurtă vreme, unei forțe net superioare, au trezit speranțele oamenilor.[iii]
La ora 04.30, Radio Budapesta le ura ascultătorilor bună dimineața și le oferea propria versiune a ultimelor știri: „Elemente fasciste și reacționare au lansat un atac armat împotriva clădirilor publice și a forțelor de ordine. În interesul restabilirii legalității și ordinii, toate adunările, întrunirile și demonstrațiile sunt interzise. Unitățile de miliție au ordine să-i trateze cu severitate pe cei care tulbură liniștea, și să aplice legea.”[iv] Mesajul se repeta din jumătate în jumătate de oră, iar cu începere de la ora 06.00, era însoțit de alt anunț din partea staliniștilor care dețineau controlul undelor radio: „Militarii sovietici își riscă viețile ca să-i apere pe locuitorii pașnici ai Budapestei și liniștea națiunii. Muncitori ai Budapestei, primiți-i cu afecțiune pe prietenii și aliații noștri!”[v]
Îndemnul a fost ignorat. Grupurile de rebeli obținuseră arme de la posturile de miliție din oraș, le primiseră pe furiș din cazărmi și jefuiseră depozite de armament slab păzite. În acest punct, numai câteva sute hotărâseră să dea lupta cu sovieticii, dar în mâinile lor se găseau deja mii de puști și un număr mic de mitraliere ușoare. Peste noapte, în timp ce se foloseau pentru întâia oară cuvinte ca „revoluție” și „luptător pentru libertate”, insurgenții puseseră mâna pe două centrale telefonice, pe clădirea radioului, pe redacția ziarului Poporul Liber și pe Gara de Est, toate obiective din Pesta, pe malul stâng al Dunării. Pe malul celălalt, un mic grup construise baricade în Piața Széna, un terminal de transport foarte aglomerat. Nu s-au înregistrat ciocniri de amploare decât după ora 08.30, când două tancuri sovietice din apropierea Pieței Marx au deschis focul, ucigând doi trecători. În vecinătatea Gării de Vest, pe principalul bulevard al orașului, un tanc a ucis un soldat neînarmat care stătea de vorbă cu un civil, pentru ca apoi să tragă asupra unui student care se repezise în ajutorul militarului. Tancurile au deschis focul și în Parcul Poporului, unde se adunaseră oamenii să vadă ce mai rămăsese din statuia lui Stalin.
La Moscova, Hrușciov a fost trezit cu vești încurajatoare pentru el, printre care aceea că „situația la Budapesta nu-i așa de gravă pe cât credeam noi”. Potrivit fiului său, Serghei Hrușciov, în seara precedentă se arătase destul de optimist că criza din Ungaria va fi rapid rezolvată. Spunea că are încredere în Nagy: „Ungaria are nevoie de o persoană puternică și capabilă să preia controlul situației. Nagy e omul care poate înfrunta furtuna. Cu atât mai mult cu cât manifestanții ceruseră numirea lui.” Hrușciov ezitase să trimită trupe în Ungaria, însă i s-a spus că acum soldații sunt acolo, vor spulbera „grupurile de bandiți” și vor avea curând controlul orașului.[vi]
Dacă Hrușciov a fost greșit informat despre situația miliară de la Budapesta, informațiile pe care le deținea despre situația politică erau mult mai exacte. Își pierduse încrederea în Gerő și ciracii lui, prestația mediocră și indolența lor fiind de vină pentru că URSS-ul era acum „în belea”. Dis-de-dimineață, la o ședință cu Molotov, Malenkov și alții, Hrușciov a țipat: „Nu pricep ce fac Gerő, Hegedüs și restul! Erau semne că situația din Ungaria e foarte gravă. […] Asta nu i-a împiedicat în septembrie să se ducă la mare în Crimeea. Și de cum s-au întors acasă, au și plecat într-o «excursie» în Iugoslavia!” A hotărât totuși să aștepte, să vadă ce se mai întâmplă. Echipa trimisă de Kremlin la Budapesta de-abia părăsise Moscova, și nu voia să facă nimic până ce nu primea vești de la ea.[vii]
[1] Districtul Militar Carpatic a existat din mai 1946 până în ianuarie 1998, ca unitate administrativă cu destinație militară, întâi, a Uniunii Sovietice, și, ulterior, a Ucrainei (n. tr.).
[i] Malaschenko, ‘Memoirs of an Eyewitness’, pp. 230–42.
[ii] Ibid.
[iii] În conversaţie cu autorul.
[iv] Radio Kossuth, 24 octombrie 1956.
[v] Ibid.
[vi] Sergei Khrushchev, Nikita Khrushchev and the Creation of a Superpower, Penn State
University Press, 2000, pp. 192–194.
[vii] Însemnări luate de Jan Svoboda, la şedinţa Comitetului Executiv al PCUS cu lideri ai statelor-satelit, 24 octombrie 1956. Publicat întâi în Ekonvy 1992, János Rainer, ed., şi în Buletinul nr.5 al Proiectului Internaţional de Istorie a Războiului Rece, primăvara 1995.
