Jean Lopez și Lasha Otkhmezuri, „Operațiunea Barbarossa”, Editura Corint, 2025, softcover, imprint Corint Istorie, prefață de Ottmar Trașcă, traducere de Sorin Cristescu.
Cartea poate fi precomandată de aici: https://edituracorint.ro/operatiunea-barbarossa.html
Fragment
România: un război poate amâna un alt război
Din primele planuri ale Operațiunii Barbarossa, din vara anului 1940, reiese că Marele Stat-Major al Armatei de Uscat avea nevoie de teritoriul României pentru a distruge forțele sovietice din Ucraina, dar nu și de armata română. Generalul Marcks, autorul primului proiect, chiar intenționa să intre în această țară numai în tranzit, iar asta în ultimul moment, venind din Ungaria. Pentru Hitler, ca și pentru generalii săi, România este fostul dușman din anul 1916, o creatură a Franței și a sistemului de la Versailles, al cărui aparat productiv se află în mâinile capitalului anglo-francez. Din punct de vedere rasial, românii par a fi un amestec predominant latin, ceea ce nu este foarte liniștitor. Acesta a fost unul dintre motivele refuzului lui Hitler de a proteja Bucureștiul de apetitul Moscovei, Sofiei și Budapestei, care i-au luat o treime din teritoriu și din populație în vara anului 1940. Atunci a venit vremea lui Antonescu.
Venirea lui Ion Antonescu (1882–1946) la putere ar fi putut nemulțumi Berlinul. Născut într-o familie de ofițeri, cavalerist, absolvent al Școlii Superioare de Război, în timpul Primului Război Mondial a fost șeful Operațiilor în Statul-Major General și unul dintre adversarii Kaiserului în Răsărit. Mic de statură și foarte slab, autoritar și pe cât de vanitos, pe atât de energic, francofon și francofil, n-a arătat nicio simpatie pentru Germania până în momentul în care s-a căsătorit cu ea „până când moartea îi va despărți”. În perioada interbelică, Antonescu a modelat armata după cea a aliatului său francez și s-a angajat în alianță cu Parisul. În 1934, pe când era șef al Marelui Stat-Major, s-a retras, dezavuat de rege, care a refuzat planul lui de modernizare. Cu toate acestea, confruntat cu succesul electoral al Gărzii de Fier, regele l-a rechemat în 1937 și l-a făcut ministru de război, bazându-se pe figura unui lider patriotic pentru a calma cei mai extremiști naționaliști, dar doar pentru a se separa de el câteva luni mai târziu.
Antonescu s-a retras pentru a doua oară și și-a consolidat reputația de „cel mai bun fiu al națiunii”. Din motive obscure, a fost arestat la 9 iulie 1940 din ordinul regelui, dar a fost eliberat curând la intervenția însărcinatului cu afaceri german, fapt pentru care Antonescu a fost întotdeauna recunoscător. La fel ca mulți dintre compatrioții săi, Antonescu a fost traumatizat de dublul șoc al prăbușirii Franței și al arbitrajului de la Viena, care i-a mutilat țara, trimițând-o înapoi, din punct de vedere teritorial, la forma pe care o avea în secolul al XIX-lea. Deși a părut mult timp antisemit și antidemocratic, ura lui față de maghiari era mai puternică decât orice altceva, cuplată cu un resentiment personal împotriva lui Horthy. În august 1919, n-a fost el cel care și-a condus regimentele române la Budapesta pentru a salva țara vecină de bolșevism? La 4 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a decis să-i încredințeze guvernarea înainte de a abdica.
Hitler a menținut presiunea asupra noului prim-ministru sprijinind pe ascuns partidul fascist Mișcarea Legionară al lui Horia Sima. Izolat în exterior și contestat în interior, Antonescu a ales să se grăbească și să parieze totul pe o alianță necondiționată cu Reichul. Numit imediat „conducător” al statului, a înăsprit legislația antisemită și s-a plasat și mai mult în mâinile lui Hitler, solicitând și obținând, după cum am văzut, o prezență foarte puternică a Wehrmachtului, sub forma unei misiuni militare[1] însărcinate cu apărarea zonei petrolifere. În noiembrie, s-a oferit ca țara lui să adere la Pactul Tripartit. Cu această ocazie, a declarat pentru prima dată că este gata „să lupte cu arma în mână de partea Axei pentru victoria civilizației”, dar a cerut un preț pentru asta, și anume revizuirea arbitrajului de la Viena după victoria asupra bolșevismului, adică o restituire a provinciilor anexate de maghiari și de bulgari.
Acordul dintre cei doi dictatori a fost pecetluit pe o chestiune de politică internă la 14 ianuarie 1941, în timpul unei vizite a lui Antonescu la Berchtesgaden: românul s-a angajat să-l sprijine necondiționat pe Hitler, cu condiția ca acesta din urmă să renunțe să mai susțină Mișcarea Legionară. Hitler a acceptat și s-a ținut de cuvânt: nu s-a clintit când, o săptămână mai târziu, Antonescu a înecat în sânge revolta legionarilor lui Horia Sima. Cu toate acestea, găzduindu-i pe liderii legionari la Berlin, Hitler și-a rezervat un mijloc de presiune asupra lui Antonescu și o soluție alternativă.
Pe plan militar, odată cu consolidarea regimului Antonescu și vasalizarea completă a acestuia, problema germană și-a schimbat natura: în ce misiuni ar trebui să se angajeze armata română și cum să se pregătească pentru ele, păstrând în același timp secretul absolut despre Operațiunea Barbarossa? Această armată era învechită și complet nepotrivită pentru războiul la scară largă, în special din cauza logisticii trase de cai, a lipsei de armament greu și a forței aeriene nepotrivite. Până în martie 1941, OKH prevedea doar ceva mai mult decât o misiune de fixare a forțelor sovietice, în timp ce diviziile de tancuri își vedeau de treaba lor serioasă. Campaniile din Grecia și Iugoslavia au schimbat situația. După cum am spus, Armata a 12-a a fost înlocuită la frontiera română de slaba Armată a 11-a – șase divizii de infanterie, fără blindate.
OKH a revizuit la nivelul cel mai înalt misiunile încredințate armatei române. Tunurile sale mari vor rezista la granița de 500 de kilometri cu URSS, de-a lungul Prutului și Dunării, apoi, în restul campaniei, vor asigura spatele Grupului de Armate Sud. Cea mai modernă treime a sa – cinci divizii și șase brigăzi reunite în Armata a 3-a comandată de generalul Dumitrescu – a participat, alături și sub comanda Armatei a 11-a germane, la înaintarea spre Vinița (Operațiunea München), la 200 de kilometri în interiorul Ucrainei.
De asemenea, păstrarea secretului cu privire la Operațiunea Barbarossa a fost o sursă de dificultăți semnificative. Începută în martie 1941, întreaga concentrare germană a fost efectuată sub pretextul măsurilor defensive împotriva sovieticilor. În aceste condiții, pregătirea românilor pentru lupta ofensivă era cu greu posibilă, mai ales că erau înarmați cu echipament variat (polonez, ceh și francez), cu care instructorii germani încă nu apucaseră să se familiarizeze.
La 26 mai, când OKH a cerut Marelui Stat-Major român să-și pună diviziile pe picior de război, afacerea s-a transformat într-o farsă: cine mai putea crede în măsuri defensive în timp ce Moscova rămânea în stare de pasivitate? Antonescu l-a sunat în repetate rânduri pe Hitler pentru a afla ce se întâmplă și pentru a-i propune o înțelegere. La 12 iunie, în prezența lui Ribbentrop, Jodl și Keitel, Antonescu s-a întâlnit cu Hitler la München – el va fi singurul șef de stat aliat care va avea dreptul la această onoare înainte de 22 iunie. Antonescu a vorbit primul și, înainte de toate, a amintit de alinierea totală cu Berlinul, a cântat coarda anti-slavă și a înmânat un memorandum în care, a spus el, au fost prezentate motivele pentru care arbitrajul de la Viena trebuia revizuit. Prin urmare, Hitler nu se putea îndoi că România va intra în război pentru a recupera Transilvania și Dobrogea[2], pe care le acordase celorlalți doi aliați ai săi.
Apoi, conducătorul român a sondat terenul, vorbind despre „un pas foarte grav care trebuie făcut în Răsărit”[i]. Hitler i-a răspuns cu un monolog lung în mijlocul căruia, cu cuvinte echivoce, a sugerat că războiul cu Uniunea Sovietică ar putea „izbucni în orice moment”[ii]. Totuși, nu i-a dezvăluit data, natura ofensivă sau obiectivele și a evitat cu grijă să pară a fi un solicitant. „Spre deosebire de practica britanică, el (Führerul) nu cere niciun sprijin (militar). […] Se așteaptă doar ca România să faciliteze, în propriul interes, soluționarea litigiului. El îl poate asigura deja pe Antonescu că, după conflict, România va primi despăgubiri care, în măsura în care Germaniei îi va conveni, nu vor avea limite teritoriale. […] La o remarcă a Führerului,care se întreba dacă România ar trebui să intre în acțiune împotriva rușilor din prima zi, Antonescu a răspuns: «România nu mă va ierta niciodată dacă armata sa rămâne cu arma la picior în vreme ce trupele germane ne eliberează teritorii!»”[iii] În final, Hitler i-a propus aprigului general să ia comanda forțelor germano-române din România, iar acesta a acceptat[3].
Cu doar 48 de ore înainte de atac, Marele Stat-Major român a aflat ceea ce bănuia de șase luni, faptul că forțele sale urmau să atace Armata Roșie la începutul lunii iulie, timpul necesar pentru ca nivelul apei Prutului – a cărui vale fusese inundată la ordinul său, la începutul lunii iunie – să se retragă. În fața unor ofițeri conștienți de înapoierea echipamentelor lor militare, Antonescu a justificat aventura vorbind despre un „război sfânt” împotriva iudeo-bolșevismului și slavilor și despre recâștigarea provinciilor răpite în anul precedent. Secretul Operațiunii Barbarossa și refuzul lui Hitler de a-și moderniza aliatul au adus în război o armată care va fi o verigă slabă, în ciuda curajului incontestabil al infanteriei sale țărănești. Supradimensionată – 24 de divizii și 11 brigăzi – și slab înarmată, armata română era slab motivată. Odată ce Basarabia a fost recucerită, nici corpul ofițeresc și nici trupa n-au înțeles de ce continuau să se afunde în Uniunea Sovietică, în loc să-i atace pe unguri.
[1] Este vorba despre o misiune pe care regele Carol al II-lea i-o solicitase lui Hitler în iulie 1940.
[2] Este vorba numai despre Dobrogea de Sud, Cadrilaterul, dar niciodată în discuțiile dintre Antonescu și Hitler nu s-a menționat această problemă, semn că românii renunțaseră la Cadrilater, care le fusese cedat bulgarilor prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, fără vreun ultimatum din partea Bulgariei.
[3] Totuși, Hitler i-a precizat lui Ion Antonescu faptul că, acum, comanda supremă va fi „în mâna noastră” (a germanilor), iar generalul român n-a obiectat nicicum, acceptând astfel poziția de subordonare față de comandamentul german. Nu s-a încheiat niciun tratat oficial de alianță, România ducând, după expresia istoricului german Andreas Hillgruber, „un război paralel cu Germania”. Alături de Germania, România a fost singura țară aliată care a participat la atacarea URSS în dimineața zilei de 22 iunie, toate celelalte patru aliate intrând în război în zilele următoare.
[i] A. Hillgruber, Staatsmänner und Diplomaten bei Hitler, p. 279.
[ii] Ibidem, p. 287.
[iii] Ibidem, p. 289.
