Un fragment în premieră din volumul Cei trei frați care nu dormeau niciodată și alte povești despre tulburările somnului, de Giuseppe Plazzi, în traducerea lui George Arion Jr., apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Știință PSI.
„Profesorul Giuseppe Plazzi este un neurolog care și-a dedicat viața profesională studiului somnului, în laboratorul pe care îl conduce la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Cu peste cinci sute de lucrări publicate în jurnale științifice de prim rang, el a avut o contribuție decisivă la înțelegerea unei serii de afecțiuni medicale.
Guvernat în vremuri mitologice de Hypnos, somnul – această abolire fiziologică a stării de conștiență, cu roluri multiple, dar neînțelese științific pe deplin – are o patologie specifică diversă, necunoscută de marele public și uneori nerecunoscută chiar de medici. Somnul pare să fie, de fapt, o junglă în care ne pândesc multe pericole. O bună parte dintre acestea sunt revelate de Plazzi într-o serie spectaculoasă de cazuri, instrumentată științific și literar fermecător. Vom afla aici despre vârfurile și undele electrice ale creierului nostru adormit, dar și despre Diego, care alerga, țopăia și urla prin casă în timpul somnului, sau despre povestea tragică a domnului S., care și-a ucis soția în timp ce dormea, cu un Beretta de calibrul 7,65. «Când adormim, conștiința și morala se suspendă», spune Plazzi.
Între aceste coperte găsim povestiri ale unor cazuri clinice impresionante, în mostre de medicină narativă care amintesc de stilul impus categoric de celebrul Oliver Sacks, la rându-i neurolog și scriitor seducător. Le putem citi ca pe un volum de proză scurtă, dar și ca pe o carte de popularizare a medicinii somnului. Este o carte echilibrată, adevărată, are stil, tristețe și rezonanță.“ — prof. dr. BOGDAN OVIDIU POPESCU, medic primar neurolog
În noua serie „Psi“, ramura umanistă a colecției de știință, apar lucrări de psihologie individuală și socială axate pe cele mai actuale teme, precum și cercetări de ultimă oră din sfera amplă a neuroștiințelor și a științelor cognitive.
GIUSEPPE PLAZZI, neurolog italian de renume, specialist în medicina somnului, cu o carieră axată pe narcolepsie, parasomnii și alte hipersomnii rare, a absolvit medicina la Universitatea din Bologna și s‑a specializat în neurologie în 1991. Conduce Laboratorul pentru Tulburările de Somn la Universitatea din Bologna și este profesor la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. Este autorul a peste 300 de articole științifice. A fost președinte al Asociației Italiene de Medicină a Somnului și al Rețelei Europene de Narcolepsie. Pe lângă cariera medicală, are un trecut sportiv notabil ca navigator de performanță.
FRAGMENT
Copilul mâncat de pădure
„E periculos să te plimbi în mijlocul pădurii pe
întuneric“, zise Tom Degețel. „E tare ușor să‑ți frângi
gâtul!“ Din fericire, dădu peste o cochilie de melc. „Slavă
Domnului!“ își zise el. „Aici pot să dorm în siguranță!“
Și intră în cochilie. —Charles Perrault, Tom Degețel
Imaginați‑vă doi frați gemeni, aproape identici în toate, cu excepția, desigur, a caracterului. Patrizio și Tiziano, gemenii noștri, au unsprezece ani. Amândoi sunt niște băieței energici, dar diferiți ca temperament: Tiziano este pus pe șotii, îi place să facă glume, să pună la cale farse, asemenea tuturor copiilor cu o vitalitate sănătoasă. Împreună se distrează mult, sunt în mod limpede uniți, asta și pentru că Patrizio, mult mai temperat și liniștit, suportă binedispus neliniștea și exuberanța lui Tiziano. Tiziano știe că are un sprijin de încredere în fratele său, căruia îi cunoaște bine și răbdarea: știe că nu poate profita de ea și care sunt limitele pe care nu trebuie să le depășească. Când se enervează Patrizio, nu câștigă nimeni: „Bun da’ nu prost“, spune mereu.
Sunt doi băieți frumoși, sănătoși, sportivi. Își trăiesc vârsta din plin, cu toată energia pe care tinerețea le‑o oferă.
S‑a întâmplat însă la un moment dat, imediat după sfârșitul școlii, ca Patrizio să înceapă să se simtă un pic obosit, slăbit, istovit – nimic îngrijorător, bineînțeles, nimic îndeajuns de grav încât să‑i alarmeze pe cei doi părinți grijulii. Examenul pentru admiterea în clasa a cincea e întotdeauna o etapă anevoioasă, și avea toată vara la dispoziție să se odihnească și să se distreze. În definitiv, un pui de somn n‑a stricat nimănui niciodată.
În vara aceea, pentru a sărbători sfârșitul școlii primare, pă‑ rinții au hotărât să‑i înscrie la o tabără de vară: o tabără de cercetași, o săptămână de cufundare autentică în natură. Amândoi erau emoționați, pentru prima oară aveau voie să meargă singuri în vacanță.
Însă, când erau deja în tabără de câteva zile, s‑a întâmplat un lucru foarte ciudat. După o lungă zi petrecută scotocind prin tufișuri și împletind coșuri din ramuri de brad, a venit ora cinei în jurul focului. Copiii cântau la chitară, spuneau povești și bancuri – cineva încerca în zadar să capteze atenția spunând povești de groază: „Era odată un urs cu patru ochi…“, a început să spună, dar a fost repede oprit. Se făcuse deja târziu, iar tinerii cercetași trebuiau să meargă la culcare și să viseze frumos ca să fie în formă dimineața următoare, așa că instructorii au organizat un ultim și rapid joc de‑a v‑ați ascunselea înainte să se întoarcă toți în corturile lor. Imediat au luat‑o la fugă care‑ncotro, unii s‑au ghemuit după un copac, alții, sub pături, cineva a încercat să se camufleze în iarbă, întinzându‑se pe pământ – inutil să spunem că, probabil, nu a funcționat. La sfârșitul jocului, toți copiii s‑au adunat în mijlocul taberei, atât cei care fuseseră descoperiți, cât și cei care reușiseră să scape alergând repede la copacul-casă. S‑au întors toți, mai puțin Patrizio. Despre el nu știa nimeni nimic.
Colegii au încercat să‑l caute peste tot prin tabără, dar nimic, era de negăsit. Instructorii, îngrijorați, au luat lanternele și au început să cerceteze zona din afara spațiului pentru corturi. L‑au strigat cu voce tare, dar din pădure nu răspundea nimeni.
— V‑am zis eu! a strigat unul dintre copii către ceilalți, care se adunaseră în cerc. În pădurea asta sunt monștri. Știu eu cum a sfârșit Patrizio. Nu se mai întoarce, l‑a mâncat pădurea!
După o căutare istovitoare și dureroasă, l‑au găsit în sfârșit: era ghemuit sub un copac, abia acoperit de rămurelele întunecate care se întindeau până jos din trunchiul unui arțar foarte înalt. Dormea. Părea cufundat într‑un somn profund, dar nici n‑au apucat bine copiii și instructorii să se apropie, că el a deschis ochii.
— Am adormit.
Îngrijorați de ce se întâmplase, instructorii au hotărât să‑i anunțe imediat pe părinți.
Un lucru era evident: nu putea fi vorba numai despre oboseală; ultimul joc de‑a v‑ați ascunselea fusese zgomotos și plin de tensiune, adrenalina era la maximum. În câteva ore, Patrizio a fost consultat de mai mulți medici, cu toții fiind de ace eași părere: că băiatul chiar nu are nimic, e sănătos tun. Cu toate acestea, în zilele următoare, odată întors acasă, părea să adoarmă peste tot: la masă, în mașină, acasă la prieteni. Se îngrășa văzând cu ochii, în timp ce Tiziano rămânea uscățiv, atletic, energic. Caracterul lui nu se schimba, era în continuare un băiat extrem de creativ și inteligent. Dar dormea, dormea întruna.
„Patrizio suferă de pe urma personalității exuberante a fratelui său, se preface că are o problemă ca să atragă atenția. E nevoie de psihoterapie pentru toată familia“, au zis specialiștii în neuropsihiatrie infantilă văzând rezultatele normale a nenumărate teste neurologice.
Prin urmare, părinții, Patrizio și Tiziano au participat luni bune la ședințe extenuante, dureroase și costisitoare pentru a încerca să rezolve un complex care avea să se dovedească inexistent. Din fericire, nu au reieșit elemente care să indice o stare conflictuală între fraţi și cu atât mai puțin traume psihologice ascunse. Dar nici vreo soluție nu exista. Patrizio continua să adoarmă peste tot, nu reușea nici să meargă la școală. Însă dădea dovadă de talent artistic, iar pictura și sculptura sunt întotdeauna variante foarte bune ca să nu adormi: numai în felul ăsta reușea Patrizio să rămână treaz, iar astfel a început să frecventeze cu succes cursurile Academiei de Arte.
Alături de Tiziano, îşi cultiva și pasiunea pentru muzică: alcătuiseră o formație rock împreună cu alți doi prieteni. El era la tobe și cânta ore întregi fără să obosească vreodată. Însă, de îndată ce lua pauză pentru o clipă, adormea pe loc. Când era în afara casei, caracterul său fantastic, protecția din partea fratelui și forța lui fizică alcătuiau un scut natural împotriva agresorilor gata să facă glume îngrozitoare pe seama unei victime neputincioase cum era el.
Timp de șase ani, fără să renunțe vreodată, părinții au apelat la tot soiul de medici specialiști, la medicina alternativă, chiar și la vrăjitoare care promiteau leacuri magice sub forma unor fierturi miraculoase, dar au rămas de fiecare dată fără răspunsuri. Într‑o zi, mama lui Patrizio și Tiziano, ascultând la televizor în timp ce pregătea masa, a auzit vorbindu‑se despre o tulburare foarte deosebită, narcolepsia, și a recunoscut unul după altul toate simptomele lui Patrizio. Somnolența lui fusese atât de neglijată față de celelalte simptome, încât nu fusese niciodată luată în calcul. Când râdea în hohote, uneori cădea moale la pământ, iar noaptea avea mereu coșmaruri. Însă nimeni dintre cei care‑l consultaseră pe Patrizio nu‑și pusese vreodată întrebări în legătură cu aceste episoade, iar el nu le povestise niciodată.
Când au ajuns la Bologna, erau deja convinși ce boală avea să‑l însoțească toată viața pe fiul lor, dar căutau o confirmare medicală. În ciuda numeroaselor diagnostice vehiculate, de fiecare dată invariabil greșite, nu‑și pierduseră încă încrederea în medici.
Patrizio are acum doi copii și o familie superbă. Îngrijește cele mai importante grădini din Florența împreună cu fratele său. Cântă cu prietenii, iar la 40 de ani a hotărât să‑și ia carnetul de conducere. De o vreme, somnolența nu mai reprezintă un risc pentru el. După această experiență, părinții lui Patrizio au fondat o asociație pentru persoane care suferă de narcolepsie și hipersomnie, ocupându‑se de campanii de informare care permit ca sute de familii să obțină un diagnostic rapid pentru copiii lor și să aibă în sfârșit acces la medicamentele de care au nevoie.
