Editura Humanitas ne prezintă un fragment în premieră din volumul Scafandrul și fluturele, de Jean-Dominique Bauby, recent apărut în colecția Memorii-Jurnale, traducere de Lidia Bodea.
Puteți comanda cartea de aici: https://tinyurl.com/yjf7wynt
«Bestseller internațional, vândut în peste un milion de exemplare și tradus în 30 de limbi, cartea lui Jean-Dominique Bauby stă la baza filmului omonim al lui Julian Schnabel – Premiul Bafta pentru cea mai bună ecranizare –, peliculă distinsă în 2008 și cu Globul de Aur pentru cel mai bun film, Premiul pentru cel mai bun regizor, Premiul pentru cel mai bun actor și titlul Cel mai bun film la Gala Premiilor Lumiere.
Ce înseamnă, de fapt, să fii viu? Care ne sunt, cu adevărat, bucuriile vieții? Cine – sau ce – din noi trăiește, se-ndrăgostește, caută, uită, iartă? Câtă suferință încape într-un trup, câtă nefericire într-un suflet? De ce trebuie să murim?
Publicată cu doar câteva zile înaintea morții autorului, Scafandrul și fluturele este una dintre cele mai zguduitoare povești despre viață. Ieșit din comă, dar paralizat cvasi-complet, cu o singură pleoapă, stânga, mobilă, Jean-Dominique Bauby „dictează“ această carte.
Câteva sute de mii de bătăi de pleoapă – pentru ca noi să putem vedea lumea și altfel.»
Născut în 1952 în Franța, jurnalist, tată a doi copii, JEAN-DOMINIQUE BAUBY a fost redactor-șef al revistei Elle. Pe 8 decembrie 1995, un accident vascular l-a aruncat într-o comă profundă din care avea să iasă, dar cu toate funcțiile motrice distruse. E un pacient atins de sindromul locked-in, tradus literal: închis în sine. Nu mai poate mișca, mânca, vorbi și nici măcar respira fără ajutor. În tot acest corp inert, mai mișcă un singur ochi. Acest ochi – stângul – e legătura lui cu lumea, cu ceilalți, cu viața. Acest ochi îl ajută să scrie cartea de față, al cărei prim tiraj, de 25.000 de exemplare, e vândut într-o singură zi. Jean-Dominique moare în 9 martie 1997, la două zile după publicarea ei. De același autor, Raoul Levy, un aventurier du cinéma, Lattès, Paris, 1994.
FRAGMENT
Alfabetul
Îmi plac mult literele alfabetului meu. Noaptea, când parcă e prea întuneric și singura urmă de viață e un punct mic, roșu, lampa de veghe a televizorului, vocalele și consoanele dansează pentru mine pe muzică de Charles Trenet: „De Venise, ville exquise, j’ai gardé le doux souvenir…“ Ținându-se de mână, traversează camera, se învârt în jurul patului, trec pe lângă fereastră, șerpuiesc pe perete, se îndreaptă spre ușă, apoi dau încă un tur.
E S A R I N T U L O M D P C F B V H G J G Z Y X K W
Aparenta dezordine a acestei defilări haioase nu e nicicum rodul hazardului, ci al unor calcule savante. Mai mult decât un alfabet, e un hit-parade în care fiecare literă este clasificată în funcție de frecvența ei în limba franceză. Astfel, E stă țanțoș în frunte, iar W se agață la sfârșit, ca să nu se piardă de pluton. B bodogăne că a fost trimis lângă V-ul cu care e mereu confundat. J cel orgolios se minunează că e atât de de parte, taman el, cu care încep atâtea fraze. Vexat din cauza lui H, care i-a suflat un loc mai în față, G cel gras face zâmbre, iar T și u, totdeauna, tu și al tãu, savureaz plăcerea de a nu fi fost despărțiți. Noua clasificare are drept scop să ușureze sarcina celor care vor să încerce să comunice direct cu mine.
Sistemul e destul de rudimentar. Se desfășoară în fața mea alfabetul în versiunea ESA…, până când, mișcând pleoapa, eu îmi opresc interlocutorul asupra literei pe care trebuie să o noteze. Reluăm manevra pentru următoarele litere și, dacă nu intervine vreo eroare, obținem destul de repede un cuvânt complet, apoi bucăți de frază aproape inteligibile. Iatã teoria, modul de utilizare, notița explicativă. Mai departe, intervin realitatea, emoția unora și bunul-simț al celorlalți. Nu toți sunt egali în fața codului – așa mai este numită traducerea gândurilor mele. Rebusiștii și jucătorii de scrabble au un avantaj net. La fel, fetele se descurcă mai bine decât băieții. Tot exersând, unele fete ajung să știe jocul pe de rost și nu mai folosesc sacrosantul caiet, pe jumătate un fel de aide-mémoire care reamintește ordinea literelor, pe jumătate blocnotes în care sunt trecute frazele mele, asemenea profeților Pythiei.
De altfel, chiar mă întreb cum or să arate concluziile etnologilor de peste o mie de ani, dacã li se va-ntâmpla să răsfoiască aceste carnete în care, amestecate pe-aceeași pagină, sunt fraze de genul: „Kinetoterapeuta e gravidă“, „Mai ales la picioare“, „E Arthur Rimbaud“ sau „Francezii au jucat ca niște tâmpiți“. Plus tăieturi, înșiruiri fără noimă, cuvinte compuse greșit, litere sărite și silabe orfane.
Emotivii se pierd cel mai repede. cu o voce fără inflexiuni, deapănă tot alfabetul, notează câteva litere la nimereală și, în fața rezultatului fără cap și fără coadă, exclamă hotărâți: „Sunt complet cretin!“ În cele din urmă, lucrul se dovedește a fi destul de relaxant pentru mine, ei fiind nevoiți să-și asume toată conversația, să formuleze și întrebările, și răspunsurile. Mai teamă îmi este de evazivi. Dacã îi întreb: „cum merge?“, ei răspund cu „Bine“ și imediat aruncă mingea înapoi pe terenul meu. Cu aceștia, alfabetul se transformă într-un soi de tir și, ca să nu capitulez, am nevoie de vreo două-trei întrebări în avans. Tipii zgârciți nu se înșală niciodatã. Notează scrupulos fiecare literă și nu caută să pătrundă misterul frazei înainte ca aceasta să fie terminată. Nici vorbă, de asemenea, să încerce să completeze ei vreun cuvințel. Pentru nimic în lume n-ar pune de la ei „-perci“ dupã „ciu-“, „-mic“ dupã „ato-“ sau „-bil“, fără de care nu există nici „intermina-“, nici „insuporta-“. Astfel de încetineli fac procesul destul de plicticos, dar, cel puțin, evităm contrasensurile în care se tot împotmolesc nerăbdătorii, care uită să-și verifice intuițiile. Până la urmă, am înțeles și poezia acestor jocuri: s-a întâmplat în ziua în care, încercând să spun că ceva mă doare, mi s-a răspuns, elegant și frumos, că da, e soare…
Împărăteasa
În Franța, puține au rămas locurile în care încă se mai păstrează amintirea împărătesei Eugenia. În sala mare a Spitalului, un spațiu răsunător și atât de larg încât cărucioarele și scaunele cu roțile ar putea înainta și câte cinci în linie, există o vitrină care ne aduce aminte că soția lui Napoleon al III-lea a fost patroana așezământului. Cele mai interesante curiozități din acest mini-muzeu sunt un bust din marmură albă, care ne-o înfățișează în toată splendoarea tinereții pe această alteță decăzută în moarte la optzeci și patru de ani, o jumătate de veac după sfârșitul celui de-al doilea imperiu, și scrisoarea adjunctului șefului gării din Berck, care îi povestește directorului de la Correspondant maritime scurta vizită imperială din 4 mai 1864. Sunt foarte bine zugrăvite sosirea trenului special, baletul tinerelor doamne care-o-nsoțesc pe Eugenia, alaiul cel vesel care traverseazã orașul și, la spital, micuții pacienți care sunt prezentați ilustrei lor protectoare. O vreme, n-am pierdut nici un prilej de-a mă închina în fața acestor relicve.
Am citit povestea impiegatului de-o sută de ori. Mă amestecam și eu în mulțimea gureșă a doamnelor de onoare și, de îndată ce Eugenia se îndrepta către alt pavilion, o luam după ea, ghidat de pălărioara cu panglici galbene, de umbreluța de tafta și de dâra de miros din urma ei, impregnatã cu apa de colonie pregătită de parfumierul curții. Într-o bună zi, am avut îndrăzneala să mă apropii și să-mi îngrop capul printre volanele rochiei ei de mătase albă cu fireturi satinate. Rochia era pufoasă, dulce ca o spumă și proaspătă ca roua dimineții. Eugenia nu m-a respins. Și-a petrecut degetele prin părul meu și mi-a spus cu blândețe: „răbdare, dragul meu, îți trebuie multă răbdare“ – și avea un accent spaniol care aducea cu acela al doctoriței mele neurolog. Nu mai era împărăteasa francezilor, ci o divinitate mângâietoare, un fel de Sfânta Rita, patroana cauzelor pierdute.
Mai târziu, era într-o după-amiază, pe când îmi mărturiseam suferințele în fața efigiei ei, o figură complet necunoscută și-a făcut apariția ți s-a așezat între noi. Am zărit reflectat în vitrină chipul unui om care părea să fi zăcut câteva zile într-un butoi cu acid sulfuric. Avea gura strâmbă, nasul schimonosit rău, părul răvășit și privirea plină de groază. Un ochi îi era cusut, iar celălalt se căsca imens, ca ochiul lui cain. Am fixat preț de un minut pupila aceea dilatată fără să pot pricepe că, de fapt, eram chiar eu…
Apoi, o euforie de neînțeles a pus stăpânire pe mine. Carevasăzică, nu doar că eram exilat, paralizat, mut, pe jumătate surd, privat de orice plăcere și redus la o existență de meduză – în plus, mai și arătam ca un monstru. Un hohot de râs dement, nervos, din acelea pe care le declanșeazã, la sfârșit, o acumulare de nenorociri, m-a cuprins și pe mine. La început descumpănită de hohotul meu horcăit, împărăteasa s-a lăsat până la urmă cuprinsă de ilaritatea mea contagioasă. Am râs amândoi, cu lacrimi. Fanfara orașului a pornit atunci un vals, iar eu eram atât de bucuros încât, dacă ocazia ar fi fost de-așa natură, mai că m-aș fi ridicat să o invit pe Eugenia la dans. Cum ne-am mai fi rotit pe sutele de metri de dale!
După aceste întâmplãri, de câte ori trec prin sala cea mare a spitalului, am senzația că împărăteasa mă privește ușor complice.
