Un fragment în premieră din volumul Vărul Alexandru și alte povești adevărate, de Adrian Oprescu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Memorii-Jurnale.
„În urmă cu câteva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget și fără diacritice, cele nouăsprezece povești adevărate care alcătuiesc volumul Vărul Alexandru. Autorul, care a împlinit 78 de ani, mă ruga să-i spun ce părere am. Primindu-le, am surâs. Nu i-am dat nici o șansă. Nici cea mai mică. Nimeni pe lume, mi-am spus, începând să scrie la o asemenea vârstă, nu a putut da ceva literar valabil. Cultura lui umanistă se reducea de altfel la istorici și politologi francezi. Cu literatura nu avusese niciodată o bună întâlnire. Afară de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu știam să fi produs vreodată ceva. Știam că seara, târziu, îi plăcea să facă focul în căminul din living și să se uite la jocul flăcărilor, sorbind un Côtes du Rhône și trăgând dintr-o pipă. Dar nu știam că se apucase de scris. L-am întrebat de unde i se trage. Am scris pentru ca mi se părea că am ceva de spus. De unde a învățat să scrie, la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar. Ce carte superbă!“ — Gabriel Liiceanu
„Am citit multe cărți de memorii foarte bine scrise și de-a dreptul emoționante. Una din ele a fost Vărul Alexandru,de Adrian Oprescu, care fusese arestat când avea 20 de ani și era student în anul întâi. Și-a scris memoriile după 60 de ani, deci la optzeci de ani, și le-a povestit cu o minunată prospețime. Eroii principali ai filmului meu, Poarta Albă, Adrian (Adrian Oprescu) și Ninel sunt preluați din această carte. Tot aici era relatată și scena cu copilul de trei ani care a adormit în baraca de scule. Am simțit că este un final bun de film!“ — Nicolae Mărgineanu
„Avusesem, nu demult, 20 de ani. Ar fi trebuit să fiu la facultate, dar nu mai eram. Soarta decisese pentru mine să fiu unul dintre deținuții politici care trebuia să contribuie la construirea socialismului prin săparea Canalului.“ — Adrian Oprescu
ADRIAN OPRESCU s-a născut la 24 august 1929 în orașul Caracal din județul Romanați, într-o familie fără griji materiale (tatăl era negustor cu vază în oraș, iar mama, învățătoare). Studiile gimnaziale le urmează în localitate, la impozantul liceu „Ioniță Asan“. Este atras de lectură: cărți de popularizare a științei, explorări geografice, istorie. În 1948, în ultima clasă de liceu, în discuțiile din pauze cu colegii, face considerațiuni ireverențioase la adresa ocupației sovietice și a proaspăt instauratului regim comunist din România. Drept care, un an mai târziu, la 15 octombrie 1949, fiind student în primul an la Academia Comercială, este arestat și i se înscenează un proces politic: este acuzat că ar fi făcut parte dintr-o organizație subversivă, inventată ad hoc de Securitate, cu numele straniu de „Tineretul Regalist Revoluționar“. Este condamnat doi ani „pentru atitudine dușmănoasă la adresa regimului popular“. Face închisoare la Craiova și lagăr la Canal. Este eliberat la 21 decembrie 1951 și i se stabilește domiciliu forțat la Caracal. Reușește totuși, trăind în clandestinitate, să se angajeze ca „brigadier crescător porcine“ la o fermă de stat de lângă București. În 1956 domiciliile forțate se anulează și se stabilește legal în București. E angajat ca normator, apoi ca economist, la Cooperația Meșteșugărească. Se căsătorește și are un băiat. Face Facultatea de Drept la fără frecvență. Are, în permanență, obsesia părăsirii României comuniste. În 1974, la 45 de ani, reușește să ajungă la Paris, lăsându-și ostatici în țară soția și copilul. Printr-un concurs de împrejurări favorabil, la doi ani după plecarea din țară, își recuperează familia. La 46 de ani se înscrie, tot la fără frecvență, la Arts et Métiers, unde urmează studiile superioare de microeconomie și contabilitate. După patru ani obține diploma de absolvire. Este angajat contabil-șef la asociația de asistență socială a lui Père Joseph, „Aide à Toute Détresse Quart Monde“. Se pensionează în 1994. Își dedică timpul lecturilor și călătoriilor. În ultimii ani, socotind că are ce spune în marginea celor trăite, a simțit nevoia să scrie. La 77 de ani oferă spre publicare Editurii Humanitas primul său manuscris.
FRAGMENT
Deodată a intervenit o schimbare în ancheta mea. Într-o noapte, unul dintre anchetatorii mei obișnuiți și „răi“, i-a cerut lui Avram să fie înlocuit de unul Georgescu, el fiind obosit și plictisit de încăpățânarea mea. Și a apãrut Georgescu. Care o fi fost numele lui adevărat? Un plutonier care, chipurile, trebuia să-mi primească declarația, dar o declarație pe care eu nu eram deloc hotărât s-o fac. Lângă dosarul voluminos ce se găsea pe masă, a pus Istoria Partidului Comunist Bolșevic. Atitudine blajină, gesturi calme, de om așezat. Fără înjurături, fără bătaie și fără amenințări cu chinuri și cu moartea mea și a familiei. A început prin a-mi spune cã îl cunoscuse pe bunicul meu. Fără comentarii neplăcute la adresa lui. N-aveam cum să știu dacă îl cunoscuse cu adevărat sau numai dintr-un dosar. A început cu un mic discurs. Era de fapt un sfat. Anume, chiar dacă nu aș fi fãcut mare lucru, nu exista nici o îndoială că eram un reacționar încrâncenat. Unul care nu avea cum să scape de vigilența lor. Dacă recunoșteam și dădeam declarația pe care o așteptau de la mine, scăpam „ușor“, cu doi ani de condamnare, așa, ca să-mi bag mințile în cap. Dacă nu recunoșteam, trebuia să reflectez la consecințele menținerii mele „la crap“ și la corolarul ingredientelor anchetei. Nu aveam scăpare, căci cei ce fuseseră anchetați înaintea mea recunoscuseră și mă implicaseră, așa că încăpățânarea mea nu-și mai avea acum rostul. Ca să mă convingă, a scos din dosar o declarație a unui fost coleg. M-a pus s-o citesc. Era fantasmagorică. Cu intenții de aruncare în aer a unor poduri și alte acte teroriste. I-am recunoscut scrisul și semnătura. Mâncase, nenorocitul, o bătaie la care nu rezistase. Ar fi declarat orice. Declarația nu a fost reținută pentru proces. Nu putea fi luată în serios. La replica mea că povestea cu organizația subversivă era o plăsmuire care rezulta chiar din titlul ei, mi-a răspuns că nu are mare importanță. Important era faptul că noi eram reacționari și dușmani de clasă, așa că acțiunea Securității Poporului era justificată. Cum n-am fost convins, Avram, cu toată gingășia de care era capabil, m-a băgat iar „la crap“.
A urmat altă săptămână cu anchetele făcute de cei doi „răi“, în fiecare noapte. Se schimbau, o noapte unul, noaptea următoare celălalt. Așa că erau în plină formă pentru bătaie și înjurături. Cum eu nu mă hotărâsem să dau declarația cerută, treceam iarăși „la crap“ însoțit de înjurăturile lui Avram. Ajunsesem o otreapă umedã și rece, care duhnea a mucegai. Refuzam mâncarea oferită. Mâncam numai pâinea și beam fiertura de orz prăjit de dimineața.
Și a reapărut, ca anchetator care-mi aștepta răbdător declarația, Georgescu „cel bun“. Iar a pus pe masă Istoria Partidului Comunist Bolșevic. Biblia lui. A reluat sfaturile binevoitoare, cu concluzia că încăpățânarea mea nu are nici un rost. Nu aveam scăpare. Era mai bine o „ușoară“ condamnare de doi ani, decât să-mi putrezească oasele „la crap“. Între timp, aflaseră cã unii din organizația din care făceam și eu parte răspândiseră niște manifeste „dușmănoase“ la adresa „puterii populare“. Dăduseră și declarații în acest sens. Mi-a arătat declarațiile. Tot ei confirmaseră că făceam parte din organizație. Ce-I drept, nu rezulta de nicăieri că luasem parte la fabricarea manifestelor. Dacã aveam răbdare, bineînțeles, stând între timp „la crap“, puteau fi aduți la confirmare, pe rând. Puteam să fiu confruntat chiar și cu cel care mă recrutase în organizație. Dar trebuia să mă gândesc că toate astea cereau timp. Mult timp. Iar ei aveau. Erau dispuși să aștepte. Dar eu? Cât timp mai puteam aștepta eu? Evident, „la crap“…
Nu m-a convins și am trecut iar în celula cu pereții umezi. Reflectam. Doi dintre anchetatori erau „cei răi“. Trebuia să cedezi la bătaia, înjurăturile și amenințările lor. Dacă nu cedai, apărea cel blajin. Rolul lui era să te convingă că nu ai scăpare. Sovieticii recrutaseră o tagmă de indivizi cu apucături criminale, îi instruiseră (trebuia să recunosc, bine, din punctul lor de vedere), îi îmbrăcaseră în haine militare și îi asmuțiseră asupra tuturor celor care aveau aer de „reacționari“ sau îndrăzneau să manifeste cea mai mica criticã. În inocența mea, nu încetam totuși să-mi repet că democrațiile occidentale nu vor îngădui ca oameni nevinovați să fie martirizați. Altfel, unde era civilizația occidentală? Pe urmă am început să mă întreb dacă nu eram victima inocenței mele cretine. Totul, în jur, îmi confirma că lucrurile stăteau mai degrabă așa.
A urmat altă săptămână, la fel de colorată ca și celelalte două, de anchetă efectivă. Simțeam cum mă apropii de limita îndurării mele. Mai ales hibernarea forțată mă dădea gata. Era și frig și umed, acum mai mult frig decât umed, și sufletul din mine puțea a mucegai. Nu știu de ce, dar cel mai mult mă enerva titlul organizației: „Regaliști revoluționari“. Ce aberație! Îmi dădeam curaj spunându-mi că o asemenea plăsmuire născută din mințile unor imbecili se va evapora la proces. Dacă, vorba lui Georgescu cel bun, mai apucam să ajung acolo. Îmi doreau oare moartea? Nu păreau. Nu înseamnă că dacă aș fi murit ar fi fost vreo clipă mișcați sau ar fi suportat vreo consecință. Ce îi interesa era declarația mea. Dacã nu voiam s-o dau, era treaba mea. Blajinul Georgescu îmi făcuse demonstrația. Nu exista ieșire: ori voiam să mor ori voiam să scap „ușor“, cu doi ani condamnare. Evident, la cei 20 de ani pe care îi aveam, nu voiam sã mor. Pe de altă parte, contam pe procesul care, mai mult ca sigur, avea să năruiască toate țesătura aceea de imbecilități. Mai târziu mi-am spus că era cât se poate de firesc să fi avut încă o bună doză de inocență.
Scos iarăși noaptea la anchetă, a reapărut Georgescu cel blajin. Aproape că-l așteptam. Era mai comod decât ceilalți. Nu l-am mai lăsat să-și repete demonstrația. I-am spus că sunt dispus să scriu declarația pe care o aștepta de la mine. Nu s-a arătat surprins. A zis că hotărârea mea era înțeleaptă. Mi-a dat hârtie, toc și cerneală. Am scris că, la propunerea lui Z., am acceptat să fac parte din organizația subversivă Tineretul Regalist Revoluționar. Am semnat. Mi-am zis că s-a terminat. Mă înșelam. Georgescu l-a chemat pe Avram și i-a zis să-l invite pe tovarășul Fracasse să vină pentru a citi declarația mea. Și așa-zisul Fracasse a venit foarte repede, a citit cele câteva rânduri ale declarației mele și-a zis:
— Bã, tu te crezi șmecher. Crezi cã scapi așa simplu? Știu că-l cunoști pe avocatul X (nu-mi mai amintesc numele). Ia să dai tu altă declarație în care să scrii că și lui i s-a propus să intre în organizație. Și că a acceptat.
Am simțit că mi se taie picioarele. Acum voiau mai mult. Voiau să mă transforme în delator.
— Uite ce e, ați vrut să declar că mi s-a propus și că am acceptat să fac parte dintr-o organizație subversivă care n-a existat și care are un nume bizar. Un tineret regalist n-are cum să fie revoluționar. Iar dacă e revoluționar, nu poate fi regalist. Am acceptat totuși și am scris cu convingerea că așa ceva nu poate sta în picioare. Acum vreți să declar că și altul a acceptat această propunere. Arestați-l și confruntați-l cu cel care i-a propus. Eu nu am nimic în toată treaba asta. Dați-mi înapoi declarația mea. O rupem și trec înapoi „la crap“.
Schițez un gest să-mi iau declarația pe care Georgescu o ținea în mână. Își retrage mâna, uitându-se lung la superiorul lui. Acesta se întoarce cu un aer nemulțumit și părăsește camera înjurându-mã. Rămân cu Georgescu care, fără să zică nimic, aranjează declarația mea în dosar. Trec câteva minute de liniște. Intră Avram care mă conduce, ca de obicei, dar nu „la crap“, ci în altă boxă mai mare și uscată. Era destul de cald și era luminată cu un bec chior. Mi s-a părut că intram în paradis. Erau două priciuri suprapuse din lemn. Pe cel de jos zăcea un þăran care gemea. M-am urcat pe cel de sus. Mirosea îngrozitor a mucegai. Nu am dormit prea mult. Cel de pe priciul de jos s-a trezit, s-a pus pe picioare și a adăugat la gemete și oftaturi. Am coborât și eu și am făcut cunoștință. Povestea lui era mai simplă, dar schema aceeași. Îl pârâse unul din sat că ar fi zis ceva ce nu se cădea la adresa regimului. Lucrau acum la el ca să-l transforme în deținut politic. Tratamentul meu de bază fusese boxa „la crap“. Bătaia și înjurăturile fuseseră doar „ingrediente“, rutină. La el, bătaia era tratamentul de bază. Avea fața învinețită. Puteam să-mi închipui cum arăta și corpul. Probabil că tratamentul se adapta la caz. Al lui era mai dur, dar mai sănătos. Oricum era limpede că săracii noștri anchetatori nu aveau suficiente boxe „la crap“ și trebuiau să se obosească bătând. Mă întrebam dacă ancheta mea se terminase. Mi se părea ciudat că ar fi renunțat și „bunii și răii“ să mă facă și delator. Explicațiile le-am avut mai târziu.
