Irina Anton revine cu un grupaj consistent de texte la rubrica Poșta redacției. Discursul ei poetic a crescut și s-a articulat semnificativ. Poemele trimise sunt, la un prim nivel, un cântec anticorporatist și antitehnologie, dar, cum se întâmplă cu poezia, există și (cel puțin) un strat de adâncime, iar acolo vocea care emite discursul notează și cum ființa care denunță ordinea corporatistă și ordinea tehnologică o face în același timp în care se împletește cu ele. Rezultatul este poetica unei triste, resemnate hibridități, un cântec de cyborg. Un alt strat de lectură se filtrează și prin temele corpului feminin, într-o ecuație neașteptată în care vulnerabilitatea biologică poate fi mascată de/în spațiul virtual. Tonalitatea pare să împrumute ceva din răceala spectrală a lumii explorate. Ființa confruntă lumea corporate și lumea virtuală ca pe un dublu set de ecrane în care se conservă simultan, iar miza poetică este tocmai conștientizarea acestui proces.
Mouse Pad Thai
În fiecare dimineață mă întreb cum ar fi
să-mi iau un an sabatic, măcar pentru o zi,
să plec în Thailanda cu rucsacul în spate
fără obiective realizabile și planificate
un single retreat fără asigurări, asta da aroganță,
doborând copaci seculari cu exuberanță
așchiile lor să-mi intre în mâinile fine
până aș fi una cu natura și ea ar fi una cu mine
să-mi fie, pentru prima oară, frig și foame,
să-mi încep diminețile cu o infuzie de real fără fasoane
să-mi intre murdărie adevărată sub unghiile false
în timp ce culeg fructe acre și viermănoase.
M-ar durea mușchii pe care nu-i am? Oare
aș mai arăta ca un semn de întrebare?
M-aș agăța de memorie ca de un colac de salvare?
Mi-aș găsi drumul fără GPS în condiții reale de stres
în jungla neurbană? Mi-aș construi,
ca un jalnic Robinson postmodern, o cabană
cu energie feng-shui naturală?
Clipa cea repede dintre două clickuri
aș petrece-o la soare, fără protecție,
n-aș mai bifa taskuri în planul cincinal
ca ultimul nomad digital
n-aș mai înghiți ecrane pe pâine,
aș avea timp de reflecție și introspecție
aș fi campioană pe junglă la procrastinare,
deși acolo i-aș spune, pur și simplu, răbdare.
În fiecare dimineață mă întreb cum ar fi
să trăiesc cu adevărat, măcar o zi,
sau o noapte,
dar apoi îmi vin în fire și scrollez mai departe.
Corpul trist corporatist
Avem tensiune, avem presiune,
speranțe turate până la cer și înapoi
overtime-ul pe șolduri se depune.
E iarăși primăvară. Sau august. Sau joi.
Singurele analize care dor
sunt rapoartele fiscale trimestriale.
Ne dă kind reminder de zeci de ori,
skip și înghițim motivaționale.
Scârțâie șurubul lipsă, postpone,
îți dau ocupat, nu răspund la telefon,
nu e momentul, un pahar de Bourgogne.
Ne facem că nu vedem un glitch în sistem.
Un retreat cu spa și e ca nou. Sau nu prea.
În el ne punem încrederea:
de zeci de ani unghiile și părul tot cresc
sângele curge lună de lună
degetele continuă să tasteze.
Tragem la infinit de robotul ieșit
din garanție. Și totuși
aici se ascunde o adevărată mitologie:
propria lui galaxie de matcha cu lapte vegetal
cele șapte munci de a atinge targetul zilnic
zece mii de pași de la canapea la metrou,
work-life balance între pat și birou.
Cercetătorii britanici l-ar studia teribil
dacă ar fi puțin mai previzibil,
dacă n-ar aminti atât
de o pasăre dodo cu cheia la gât.
Vârsta primei menstruații
puncte puncte
Vârsta intrării la menopauză
când pui punct și ai terminat.
Între spațiile goale
viața mea se întinde
ca o rufă aruncată pe sârmă la uscat.
Click
Fericirea se măsoară în lucruri mici:
circuitele comprimă ani de cercetare într-un buzunar strâmt
doar ca să-ți fie aproape
câțiva biți pun mână de la mână
să poți transmite niște căldură umană
la distanțe de mii de kilometri,
câțiva lei pe Revolut
achită flat white-ul care te ține în viață,
câteva emoticoane se înghesuie ca vrăbiile pe sârmă,
strângându-te la pieptul lor rotund și zâmbitor,
un necunoscut face o mișcare imperceptibilă
apăsându-și degetul cu delicatețe
în punctul tău cel mai profund și mai sensibil
în fața tuturor.
Extazul n-a fost niciodată mai accesibil,
mai intuitiv.
Like.
Metavers
Cum fulgii se găsesc unul pe celălalt și se topesc
apoi, când lumina dispare, îngheață într-un țurțure.
cum umbra se ține mereu după tine, oriunde ai merge
cum același cuvânt poate fi și pâinea,
și cuțitul care o taie
și poți să te ascunzi în spatele lui
pentru că, nu-i așa, nu te poate atinge
cum nimeni nu mai recunoaște poezia,
o limbă maternă de mult uitată,
nici atunci când se deschide ca o rană în fața ta
cum gravitația ne îngroapă înainte să înflorim
cum există o frumusețe perversă a decăderii,
un fior estetic în crimă, o euforie a malignului
cum versiunea 1.0 e înjunghiată pe scenă în aplauzele frenetice ale publicului
cum animalul virtual programabil îți oferă trei minute de tandrețe
(nu mă-nțelegi, știu că nu mă-nțelegi,)
cum este focalizat obiectivul de ultimă generație pentru a suprinde
cel mai bun unghi al celui care se stinge de foame
sub steagurile aliniate corect
în câteva secunde, trei, doi, unu.
Da, poți fi liniștit
mai există certitudini în viața asta.
Relicve
Geamurile încă păstrează iluzia
pe pervaz sunt expuse realizările de seamă ale speciei:
zacuscă pătimașă de hribi, fiartă molcom la ceaun,
compot de zarzăre culese de nepoți,
ardei iuți în oțet pentru mesele de sărbători,
tot ce e mai bun ajunge sub sticlă.
Ultimele fragmente sunt etichetate cu grijă:
(fragil, a nu se deschide)
sfertul de oră academic în care ai așteptat,
știind că nu va mai veni nimeni,
oala în care ți-ai fiert tinerețile pentru ceilalți
greșelile păstrate în ultimul sertar, în mediu steril
să nu prindă cumva viață.
Între timp, pipăi orbește după certitudini
așteptând să se pogoare din ecran divinitatea
doar ca să descoperi că nu ai acoperire
bifezi imagini cu scări ca să-ți confirmi conformitatea
modelezi unealta care te modelează
descifrezi unealta care te memorează
eliberezi unealta care te desfigurează
ești un element mic dintr-o echipă mare
care vorbește aceeași limbă
a nimănui.
Sunt zile în care mai crezi că lumea e bună
se trezesc atavice reflexe pavloviene
și mâna ta se întinde să mângâie
să tasteze.
