Maria Ciurea ne trimite cinci poeme. Textele alcătuiesc împreună un fel de poetică a inimii, atât la nivelul conținutului cât și la nivel formal, dacă printr-o astfel de poetică înțelegem un fel de directețe a mesajului. Într-adevăr, Maria Ciurea pare să aleagă, de la sentiment la expresie, drumul cel mai scurt și expresia cea mai lipsită intenție metaforică, fără ambiție de supralimbaj. Poeta nu se teme să vorbească mult și „dezgolit” despre sentimente, despre toate pulsiunile inimii, făcând din textele sale adevărate EKG –uri poetice.
Ce ne spune despre ea: „Mă numesc Maria Ciurea, am 21 de ani și sunt studentă la Drept. Am publicat poeme în mai multe reviste și platforme online, dintre care amintesc: Noise Poetry, Haimanale Literare, Revista Golan, Revista de Povestiri, Revista Planeta Babel, Mozaicul. Partcip la atelierele de scriere creatoare „Mornin’ Poets” și fac parte din cercul literar „POT”, coordonat de scriitoarea Ana Andrei. Am lecturat din poemele mele în cadrul Poetic Hub, în cadrul Festivalului de Literatură transdanubiană și în cadrul Festivalului de Debut organizat de Memorialul Ipotești cu ocazia Zilelor Eminescu”.
o mulțime. în mijlocul ei rămân împietrită
am crezut ani întregi
că inima stă chiar în miezul
sânului stâng
(da, credeam că bărbații nu au
deloc inimă și asta avea
mai mult sens decât are acum
ideea că au)
așa că l-am protejat
cu orice preț crezând că acolo e toată
speranța mea de viață și când am aflat
că de fapt inima e înconjurată de multă carne
și oase și vene și alte mari nimicuri
am crezut-o lașă
pentru că am fost învățată
să cred că cea mai mare formă de dragoste
e să te pui
în pericol
când eram copil observam mereu
dacă cineva avea o pereche nouă de
adidași atunci când am realizat
că nu știu în ce se încalță
prietenii mei mi-am dat seama
că am crescut mult și repede
creierul meu ca peștele sfărâmicios
din tigaie e călduț și împărțit
în mai multe segmente decât are
oricine nevoie aici o păstrez pe dana
în cel mai din dreapta punct aș vrea
să mângâi creierul să pot să îl ung
cu ulei de argan și de măsline și apoi
să-l pun la loc mai fericit așa cum
sunt eu după o baie fierbinte
răul făcut de alții doare mai tare
atunci când îi iubești iar răul făcut
de tine însuți doare cel mai tare
atunci când te iubești
mai puțin
cheamă-mă
cheamă-mă acolo unde nu duci
niciun război și unde nici eu
nu voi fi nevoită să duc unul cheamă-mă
unde e pace nelimitată fără reguli și fără
obligații
îți bate inima mai repede
când iubești sau când ești iubit?
și nu mă minți-
chiar ți s-au întâmplat vreodată
ambele deodată?
fă-mi adăpost în tâmplele tale
sunt fierbinți și pulsează în exterior
în interior totul e moale
ia-mă ca pe un aluat și joacă-te
cu mine în mâini apoi întinde-mă
în jurul creierului tău fă-mă
strat protector al minții tale
membrană din piele care se face
pâine din care să-ți hrănești doar tu
gândurile în care mai apoi mă descompun
o să-ți plătesc eu fiecare cafea dacă
promiți că rămâi aici cât trebuie
din toată dragostea asta grea și
fulgerătoare vreau să vad ce
rămâne
aș vrea să pot păstra pacea și
prietenia și alinarea măcar atât
din toata dragostea asta apăsătoare și
calmă și lichidă vreau să văd ce
rămâne din tine
dacă rămâne ceva
nu o să mai iubesc niciodată
ca prima dată și asta nu e ceva
ce se leagă de parametri și de
cantități ci mai mult de
intensitate
nu o să mai iubesc niciodată
ca la 17 ani și asta va fi uneori
bine și alteori rău
mă mai iubești?
nu știu
nu cred
nu
nu-mi dau seama
uneori te iubesc alteori nu
te iubesc oarecum
nu nu nu
dar ceva trebuie să mai fi rămas
din mine în tâmplele tale
o frică ușoară – dispare
n-am gustat decât droguri ușoare
iubiri subțiri și translucide
gânduri fragile ca penele de colibri
am mers cu picioarele goale prin iarbă
niciodată singură
și a fost frumos pentru un timp
nu-mi dau seama dacă mă iubesc sau dacă
iubesc să fiu în prezența altora
dacă mă plac cu adevărat sau doar
prin alți ochi
nu știu dacă cineva chiar ține la mine
am simțit nevoia să strâng mâini și să
îmbrățișez să mângâi să șterg lacrimi
să dau șuvite de păr la o parte din ochi
să pansez răni să lipesc plasturi
să le dau oamenilor strugurel și
spray de corp cu lavandă și șervetele umede
am sperat ca toată grija asta mică
și fragilă o să se întoarca izbitor
la mine
și a făcut-o
dar dacă nu o făcea
nu aș fi regretat niciun rimel
împrumutat niciun tricou
pe care ți-am zis să-l păstrezi
nicio secundă pe care ți-am dat-o
de ce mi-e frică?
să eșuez
să mă pierd
să rămân singură și neajutorată
pentru că doar singură nu ar fi
așa de rău
să fiu egoistă
să greșesc grav și iremediabil
să nu fac tot ce puteam
să nu mai pot să trăiesc
tot ceea ce mă face fericită
f
r
i
c
a
niște trepte spre izbăvire
f
r
i
c
a
face să trăiești răul care se întâmplă
de două ori
și pe cel care nu se întâmplă
să-l trăiești degeaba
de fiecare dată
e o doză
de care n-ai nevoie
e cel mai puternic drog devii dependent
înainte de prima încercare
în așteptare
în anticipare
o lume în care mori mulțumit
m-am acoperit în carnea
ondulată și rece
a minții mele în creierul meu în
inima mea
m-am ghemuit într-o lume
așa cum mi-am dorit-o
despre care n-am curajul să spun
dacă e bună sau rea dar în care
singura care moare în războaie
sunt eu
singura care sângerează
sunt eu
singurele palme care dor și înteapă
sunt ale mele
o lume în care copiii tai
sunt în siguranță
în care bătrânii suferă de prea multă
pace
în lumea pe care am făcut-o
din unghii și piele și păr
nu exista vecinătate
suntem unul
e moarte care vine ia și
tace
dă-mi o secundă în care să respir
să sper
să construiesc dreptate
în mâinile noastre stă multă putere
din brațele moi și calde
vom face ziduri de plastilină care
să ne protejeze unii de alții
vom aștepta să se întărească
și să crape
firesc ar fi să fi murit deja
firesc ar fi să mori înaintea mea
dacă mor prima, să nu plângi
știu că o să plângi
vei scrie o poezie despre mine
pe care o vei posta pe facebook
și apoi o vei șterge
lasă-mă să-ți povestesc despre
cum mă simțeam prea ciudată
ca să vorbesc
despre cum mă resemnasem
cu ideea asta
că voi fi doar tolerată
și plăcută în miezul minții mele
și nicăieri mai departe
am adunat în inima mea multă vată
care mi-a blocat gâtul când încercam
să vorbesc
care mi-a umplut traheea pe toată
lungimea ei
mi-a curățat amigdalele de microbi
mi-aș dori să fiu ca tine
să reușesc
și să fiu blândă
și să fiu caldă
și să fiu iubită
să reușesc
lasă-mă să îți povestesc despre
cum mi-e teamă uneori să trăiesc
despre cum mă dor mama și tata
ca niște arsuri
despre cum tot ceea ce iubesc
devine o rană pe care nu o las
să se vindece
și asta îmi aduce fericire
lasă-mă să iți povestesc despre cum
am simțit că e normal să fii mereu trist
despre cum am crezut că nimeni
nu o să mă vadă vreodată
ca pe o ființă valabilă
lasă-mă doar să-ți povestesc
nu am vorbit la timp
voi fi obositoare
lasă-mă să vorbesc ce nu m-am lăsat
să spun nimănui
firesc ar fi să mori înaintea mea
nu știu acum
cert e că cineva o să plângă
și o să scrie o poezie
și o să adune și o să-și aducă aminte
și nu o să ne acopere doar pământul
ci dragoste și lacrimi și dor și recunoștință
și amintire
și neuitare
și credință
