Mihai Velicu a fost destul de laconic în mesajul trimis redacției: „Mă numesc Mihai Velicu și sunt student la Automatică și Calculatoare (anul 4). Recent am finalizat o carte de poeme, dintre care m-am gândit să vi le trimit pe cele 5 din PDF.”
Nouă nu ne rămâne decât să-i publicăm poemele, să-i urăm succes lui Mihai cu cartea (la care, dacă ar fi să-i dăm un sfat amical, credem că ar trebui să mai lucreze) și să-i spunem „La mulți ani!” de ziua onomastică.
domnița și creaturile
dimineața se încalță cu papucii monstrului de sub pat
la micul dejun încurcă zaharnița cu obrazul omului de nisip
în oraș o bântuie vampirul care i s-a prins de gât
după muncă ciclopul are ochi doar pentru ea
seara vârcolacul o sfâșie ca pe o lună de miere
viața ei este un basm cu zmei
meditativ
ești într-un han afundat într-o pădure tropicală
ești înconjurat de oameni care nu seamănă cu nimeni
adică singur
tu știi că ai nevoie de prezența lor
ca să fii cu adevarat singur
afară plouă constant
gândești și bei încet ceai negru
aburind o cană mică
perdeaua de trandafiri
pojghița ușor întrebătoare așternută temător
între fibrele ultimei petale de trandafir rămase încă osos neofilită
îmi amintește dând din cap
pe zdrăngănelile unei chitări reci
de seara în care te-am furat de sub perna scobită de vise stânjenitoare și de coșmaruri dulci
iar miezul unei nuci
îmi amintește de seara în care
am ajuns din întâmplare pentru prima data pe aleea lobului tău occipital
și am devenit o tumoare tremurător turnată
care te bâzâia din cap până-n străfundul măduvei spinării
sprijinite de urma pe care ți-am lăsat-o scăpărător
în dormitorul scrupulos ornamentat scrumos
ca pe un ac te înfig spumos
în măslina din paharul îmbibat cu martini scurs
pe lângă gâtul sforăitor
da
beau ca să pot să te descos
din perdeaua de trandafiri pe care încerc fără să pot
să o tot dau răzleț la o parte
mă dau eu
din ce în ce mai departe
ca lămâia opărită din calea shotului de tequila
ai fost zahărul lichefiat de pe gura
de cristal bombat a cupei
din care sorbeam coniac cinic
armonic
acordându-i o distinsă atenție
gustare
00:06
în bucătărie sub lumina oleaginoasă a hotei
pe un fund verde din plastic
tai regulat felii de kaiser pe care le mănânc cu pâine uscată și sangria
nu am terminat de asimilat hannah and her sisters iar creierul încă derulează
anumite părți din film
după credits mă gândesc în timp ce încă îndepărtez fiecare coajă pe rând
din tăieturi solide
4 câte 4
la ușa glisantă care tot stă trasă
la cum ar fi să mai aibă cine
să-mi tulbure cina
vis și realitate
mă afund de 30 de minute
în prăpastia din așternut
momentan se mai distinge doar tavanul
alb în stânga
alb în dreapta
alb în față
probabil alb și în spate
cădere în gol
către un alb pe care doar îl bănuiesc
tavanul care tot alb era nu se mai distinge
căderea accelerează
fusesem să joc baschet
acolo mi-am prăpădit intercostalul
de-aia nu mă mișc
cine știe unde o să ajung
sunt și curios dar mi-e și indiferent
nu mă grăbesc să aflu
e genul de situație în care mai bine aștepți
suntem toți trei în bazin la therme
prietena ei îi ține picioarele
eu îi sprijin capul
au fețele venite din același loc din care se naște impulsul de oversharring
„povestește-mi despre cel mai interesant trip
am eu față de drogată?”
zâmbesc amândouă cel puțin straniu de parcă ar aștepta să le întreb
le întreb
ele nu aud
îmi fac semne să vorbesc mai tare și continuă să nu audă
mă chinui să-mi ajustez vocea astfel încât să nu epatez
ele se scuză și râd
tot nu aud
eu nu mă frustrez nu țip
râd alături de ele iar apoi mă scufund
mă trezesc în beznă cu o dâră de lumină pe față
cine știe cum o fi scăpat dintre perdele
tardiv mă dumiresc și aud interfonul
intercostalul încă mă doare dar fug
trebuie să răspund până nu închide
neapărat
mi-e foarte teamă de ireversibil
de niciodată
de pentru totdeauna
sunt lângă interfon și apăs pe toate butoanele
nu se aude nimic
eram atât de aproape
nu voi ști niciodată cine a fost
primul regret
oare ce spune asta despre mine
probabil ce va spune și primul fir alb
nu-mi plac băile străine
mai ales oglinzile lor
sunt invitat la ziua unchiului meu
e prezentă întreaga familie
cu toții vorbesc se hlizesc și râd
eu nu pot
nu știu de ce
verișorii mai mici mă imploră să ne fugărim
ca de obicei
eu nu pot
intercostalul
evident că n-am cum să-i anunț
doar tac și le zâmbesc ciudat
ei tot insistă
țipă la mine
nu-i învinuiesc
dar nici nu am ce să fac
au impresia că nu vreau să-i bag în seamă
încep să mă tragă de păr
îmi cară palme
eu tac și zâmbesc dubios
intercostalul…
mătușa observă
îi alungă de lângă mine
zâmbindu-mi
fără să vreau m-a auzit sărmanul din fața simigeriei
mi-a aruncat înapoi hârtiile pe care i le dădusem cu tot dragul
nu suportă umilința
eu chiar nu am vrut să se înțeleagă așa
categoric greșește
dar mă rog
cine sunt eu să-l judec
cine e oricine să judece în general
e o sarcină exclusiv divină
lucrurile sunt lucruri faptele sunt fapte
poezia există pentru că există
acum eu nu mai tac
suntem toți trei în bazin la therme
prietena ei mă ține de picioare
eu îmi sprijin capul de ea
fețele lor sunt întoarse spre nicăieri
privirea mea e drept înainte
străbate sufrageria unde zace atârnat
tabloul proaspăt pictat din care facem parte
camera e poleită cu beznă scorojită
negru în stânga
negru în dreapta
negru deasupra
sigur negru și dedesubt
poziția mea fixă
în depărtare o lumină plăpândă tușește cocârjat
lângă ea își face temele un pui de copil
brusc își întoarce ochii lucioși către mine
eu n-am cum să-mi întorc la rându-mi capul
sunt pictat prost și nu pot să mă mișc
văzând că îl privesc se ridică și vine
mersul de subnutrit îmi spune că nici azi nu a mâncat ce ar fi vrut
nici cât ar fi vrut
cu o voce de om care suferă îmi povestește că o așteaptă pe mama lui
obișnuiește să muncească până târziu
doar pe ea o mai are
e supărat că nu are voie afară de unul singur
iar când în sfârșit vine momentul
prietenii lui sunt deja duși
se întreabă dacă merg cu toții să se culce ori în realitate el nu are de fapt
niciun prieten
dacă mama lui îl amăgește doar ca să nu fie trist?
dacă nu mai există niciun alt copil în afară de el?
incertitudinea asta îl seacă
cine știe
poate va veni și ziua când mama lui o să ajungă mai devreme
și chiar dacă va veni
zilele pierdute nu se mai întorc
momentele netrăite nu se mai pot trăi
din tablou curg lacrimi și brusc se dezintegrează
doar icoanele plâng
e așa de cald dar pe mine nu mă afectează
în sfârșit mi-a trecut intercostalul
merg în viteză mare printre oamenii care par din alt film
de-abia se târăsc și nu vor nimic din bună-dispoziția mea
spuneți-mi ce aveți și vă voi ajuta
o bătrânică își trage sufletul sub o salcie
trage după ea două pungi mari
dacă doar ar spune-o
dacă nu s-ar mai holba la mine și doar ar spune-o
asta ar rezolva totul
asta rămâne și scuza mea
scuza ei va fi să care mai departe
levitez electric în plasma celor 31 de minute pierdute
aștept implozia luminilor purtate de foșnetul serii
timpul e o figură care se topește greu la marginea unui fitil
o figură de ceară posomorâtă
doar un naiv își va proiecta viitorul cibernetic
o dar finalul va fi atât de organic
atât de spiritual
figura de ceară se va fi păstrat intactă
flacăra se va stinge lipită și sufocată de fund
în sfârșit
am ajuns la destinație
trenul șuieră să mă dau din dreptul lui
mai clipesc o dată
mă regăsesc pe un ponton
vărul mai mare îmi strigă să mă urc odată
mergem să petrecem pe un yacht în stil dan bilzerian
oricum nu m-aș sinucide în veci
moartea e o sarcină exclusiv divină
după yacht ne retragem cu prietenii la un restaurant în port
cina e în stil masă îmbelșugată
dincolo de mormanele de creveți și scoici
pitiți într-un colț
o mamă singură cu un băiețel
trag amândoi de un cheescake iar mama gustă mai rar
în gând se roagă să nu-i rămână ei ultima linguriță
trebuie totuși să o joace subtil
ar fi un dezastru ca puștiul să simtă umilința
dacă lăcrimez va trebui să dispar din nou
asta ar fi ciudat pentru cei de la masă
ei nu sunt atenți
vorbesc se hlizesc și râd
și oricum lacrimile mele nu ar ajuta la nimic
când ești oropsit nici nu mai crezi în ele
dacă le-aș putea spune ceva mamei și băiețelului
și în definitiv tuturor
ar fi „să nu mai puneți preț pe lucrurile mici
asta vă face rău
nu e despre asta viața”
ultima linguriță a rămas la copil
