Azi semnalăm două poeme trimise de Iuliana Ciocârlan. Sunt poeme ample, construite ca tablourile lui Escher, în care senzațiile se desenează din orice directie și se amplifică în toate dimensiunile. Textele sunt, de fapt, tablouri ale unei visceralități medicale, văzute cu ochiul neiertător al microscopului și amplificate apoi de instrumentele poeticului. Desfășurarea lor este lentă, minuțioasă, tonul analitic prelucrează în spirală punctele precise în care se articulează realitățile exterioare cât și spațiile cavernoase în care aceste realități se transformă la interior. Peisajele mitologico-onirice par a fi un produs în doi pași al reflectării realității – întâi ca trăire emotional/psihologică și apoi ridicată la putere ca realitate secundară prin transfigurarea poetică. Procedeul este bine aplicat (cu recomandarea să nu devină repetitiv!) și se potrivește unui implus poetic de a construi labirintic, pe spații largi, lăsând imaginile să-și desfășoare întreg potențialul, până la descărcare.
Despre ea nu ne spune prea multe: „Bună, sunt Iuliana, un om pentru care poezia este precum un program al unei mașini de spălat. Procesul creativ mă întoarce pe toate părțile, ca să mă lase curată la final”.
radiohead
“i will see u in the next life”
mi se derulează orbitor în țeastă, din ce în ce mai epuizant,
din ce în ce mai repede.
accelerația gravitațională e 9,81, masa corpului e imprecisă, iar astfel greutatea din piept depășește imaginația umană
fiind mai presus și mai ales o expresie a capacității de a iubi un receptacul care nu se întoarce niciodată în direcția luminii tale, dar care aruncă o umbră pe pământul pe care îl slujești
t0 se reduce empiric la emoția prim vederii, revederii, ultimei întâlniri care există concomitent
în centrul identității unei legături
care e illo tempore
delta-ul nu se calculează pentru ca t1 lipsește? așa că viteza e incertă
știm însa distanța. distanța e evidentă. distanța e tot ce avem nevoie ca sa vedem lucrurile într-o claritate de-a dreptul descurajantă
distanța se măsoară uneori în kilometri și alteori în chestiuni indiscutabile ale inimii
dar indiferent de unitatea de măsură
reușește să transceadă noțiuni ca mare, mic
și să fie pur și simplu
apăsătoare
dacă aș cântări greutatea din piept și viteza neîmplinirii
viteza nemăsurabila ar reuși un paradox
și ar înclina balanța în favoarea ei
căci greutatea din piept este dintotdeauna acolo. e permanentă. e o obișnuință.
viteza neîmplinirii însă apasă greu pe semantica dorinței,
transfigurând-o în impostoare, în disperare, dorința e inutilă, e sursa tuturor nefericirilor,
protestez împotriva dorinței, anihilez dorința, o înăbuș, o neg, o detest
pentru că
pentru că
pentru că
dorința a încercat cu succes sa mă convingă ca e necesară pentru creatie.
primul gând a fost ca nu voi mai scrie niciodată. nu mai am de ce. nu mai am pentru cine.
dar tensiunea din vase nu scade. stau să pocnească pline de sânge oxigenat și
elasticitatea inimii ține înăuntru toate contradicțiile
care alcătuiesc viața asta
în care se realizează poate ceva mai prețios.
fluturii regali dau din aripi invers și sondează adâncimile unei lumi care mi-e total străină.
și eu totuși stau cu palma întinsă
gata sa primesc un zbor. gata să primesc praful de pe aripi care se scutură în magmă și care se topește în locuri spre care nu știu să sap cu unghiile.
dorința este deci latentă, ca o mutație a sufletului care mai necesită încă o genă aberantă ca să se manifeste.
eu nu sunt, în schimb, atât de plină de iluzii
pentru ca te-am crezut dinainte să ți se rostogolească pe cerul gurii
acele cuvinte barbare
ca “romantic” sau “imposibil”
știu că la baza inexplicabilului stă o temelie solidă de a nu strivi. cu orice preț să nu strivești.
așa că nu te-am întrebat niciodată în ce direcție mergi
am știut doar că nu o să pot anticipa viteza cu care apari și dispari
pentru că distanța este pur și simplu
măsurată în greutate
suprapoziția formulelor dă axioma inimii care bate într-un ritm identic cu al altei inimi, care bate în alt ritm identic cu al altei inimi care bate în ritm cu ea
inima paradoxală are diastolă prea mare și se apropie de colaps
dar la intersecția celorlalte două inimi sincrone
ea vede
că lumea primește o frumusețe pe care n-o merită:
infinitul care nu se sperie de cușcă. infinitul nedescuiat. infinitul promis. infinitul inteligent.
mulțumesc pentru graurii care cântă. știi, Iris nu i-a văzut niciodată.
eu n-am făcut nimic să-i merit și totuși își fac cuib în grădina mea, în colțul pe care nu-l vizitez niciodată.
ascult de la balcon simfonia miraculoasă și cred cu tărie
că nu există o explicație logică. așa că mă cufund în ilogic. așa că rup toate paginile cu formule și constat că greutatea este
în priviri. când vezi pupila nedilatată și știi.
constat că viteza este dependentă de t1 așa că mă forțez să-mi amintesc că
în lume există doar un singur om. și că doar eu îi știu numele.
ea
îmi trec degetele prin părul ei, e aspru și moale în același timp
are vise și nevoi și nu crede că va mai trăi mai mult de doi ani
îmi șoptește că nu mai are voce
cuvintele ei circulă prin aerul excesiv de cald al salonului și ajung la mine
se lovesc de timpanul meu rece și neantrenat de la atâtea luni de secluziune
și simt ca o cunosc deja de cel puțin 2 ore
(n-am vorbit mai mult de 5 minute)
e o fee din noroi, modelată dupa chipul și asemănarea mea de mâinile unui lutier
care face pământul să-i cânte sub picioare
e făcută din noroi negru, puternic mirositor, a păcură, a suflu, a tot ce-ți poți închipui că-ți strivește firicelele din nas sub mirosul înțepător de realitate
e vie și eu totuși cred că e dintre acelea care par doar a fi vii
vorbește repede și apăsat și calcă sigură pe ea
nu mai e conștientă ca face parte dintr-un corp, e total dezlegată de oasele și mușchii care-i acționează voința
e doar un fragment dintr-un masiv univers acoperit de piele
și ochii ei sunt două găuri dintr-o mască ce se deschid în ochii a mii de strămoși ce-au venit înaintea ei
are degete de sticlă ce se sparg la orice atingere
ating subiectul și-l transformă în obiect cu prețul întregirii sale
e doar o fată cu miros de apă sărată, care te ține la suprafață ca pe un vestigiu al
mării, ca pe un deșeu care-a văzut toate malurile
aș zice ca e mov, dar ar fi insuficient
e o fata mov oricum, are dale de piatra în loc de plămâni și inspiră și expiră praful dintre paginile unei cărți vetuste, poate prima carte scrisă vreodată
e tăcută și asurzitoare în același timp
iar când am început poemul ăsta, n-am intenționat să fie despre ea
dar uite că așa s-a întâmplat
crabul se mișcă prin țesuturile friabile și devine aderent de buze, își întinde
piciorușele până îl cuprinde într-o îmbrățișare de carne putredă pe cel dintâi sărut,
atât de îndepărtat ca poate fi rememorat doar în instantanee ce se succed vertiginos
crabul e inoportun, ca un strănut, și arată fix ca un crab
sunt la limita psihozei și mă plimb în linie dreaptă prin tot ce naște mintea mea când
n-o forțez să nască ceva
mă întreb atunci:
este ea, eu? sunt eu, ea?
e crabul împotmolit cu piciorușele lui păstoase în propriile mele buze?
atunci, de ce nu-l simt? de ce mi se pare ca acest crab este, de fapt, altundeva, mai profund, că nu vede lumina zilei pe care o invadează până ajunge aproape bidimensional?
sunt eu crabul de pe propriile mele buze?
sunt eu cea care pecetluiește soarta propriului meu prim sărut cu un altul, un alter ego care se sărută pe sine prin buzele celui pe care l-am sărutat?
sau e ea? sau a fost dintotdeauna ea, cu iregularitățile ei, cu fața ei strâmbă și roșie
ca un răsărit suprasaturat?
și de ce toate visele îmi miros a baie de tren?
sunt întrebări la care caut răspunsuri în delirul meu continuu, de parcă n-am mai avut fața realității de prea mult timp
trăiesc într-o halucinație urâtă a propriilor simțuri, care-mi joacă feste și-mi lipesc gumă de scaun
dar transcend suprafața. sunt linia perpendiculară pe plan care-l evadează. respir.
am timp. uit ce scriu pe măsură ce avansez și îmi pare că, totuși, încă scriu ca să nu
uit.
clișeele pe care ni le spunem în copilărie se lipsesc de noi ca o gumă de scaun, pe
care mă așez ca să stau și să văd dacă, de fapt, vreau să uit să scriu, să uit ca scriu, să scriu ca să uit
și alte variațiuni ale temei, care există toate în mine, în același timp.
citesc poemul ăsta cu surprinderea și extazul unui copil care-și deschide cadoul de Crăciun.
sunt, de fapt, doar șosete. ca anul trecut.
