Isabela Brănescu ne trimite un grupaj de poeme din care am ales patru texte concentrate acut pe tema relațională. Relația este văzută aici ca trecere – trecere de la sine către celălalt, dar și o trecere de la sine la obiect, o căutare în obiect. Trecerile sunt mai lente sau mai brutale și au mereu un „ceva” ireversibil. Discursul explorează, deci, o substanță internă fluidă, permisivă și permeabilă, dar nu rămâne indiferent la efectele acestei permeabilități. Umbre, adâncituri, spații de conținere strâmte, oglindiri violente sau moșteniri genetice, toate sunt spații pentru trecere a substanței. Dinamica acestor treceri, volumul lor și masa lor schimbătoare dau consistență versurilor.
Ce ne spune despre ea: „Sunt Isabela Brănescu (nume real Isabela Robu) și am publicat poezie și proză în diverse antologii colective (amintesc doar Kiwi. Sosiri/Plecări 2021, Editura Polirom și Doza de ficțiune, ediția Booster 2024 cu textele publicate în revista Viața Medicală în 2023); în publicații literare și de cultură (din care România literară, Vatra, Banchetul, Tribuna, Cronica Timpului), precum și înRevista Viața Medicală – Doza de ficțiune, rubrică realizată în colaborare cu Revista de povestiri; în reviste on-line – ex: Ficțiunea – Flash, Literatura de azi.
Volumul de debut în poezie, Angoase, a apărut în 2021 la Editura Eikon”.
O insula de asfalt
M-am pipăit m-am pișcat am smuls un fir din sprânceană nu știu ce a zburat
știu doar că de atunci sunt mai goală fără să fiu mai ușoară
chiar am câteva kilograme în plus și în piept mi se rotește o frică necunoscută până
acum
Plouă mărunt
vremea perfectă să caut nu renunț la partea vieții mele care phuff s-a ridicat la cer într-o
primăvară
Îmi doresc mai mult timp împreună cu copilul meu care a devenit o adolescentă ce
croșetează mănuși din propriul ei ghem de planuri care a înghițit ghemul meu
Arunc umbrela în golul dintre peron și vagon ca și cum ploaia nu-mi va întinde rimelul
nu-mi va scâlcia pantofii
În poșetă acolo trebuie să caut ce am pierdut
de obicei nu arunc nimic
nu risipesc nimic
am o viață cumpătată
o limită de buget
și o avalanșă de emoții ce se leagănă zilnic printre mărunțiș carte de identitate cartela de
metrou valabilă încă două zile
atât încă două zile
carduri de bancă uite ăsta a expirat și încă e aici
nu l-am tăiat nu l-am ars încă expirat reprezintă ceva pentru mine
Între gura de metrou și trecerea de pietoni e o insulă de asfalt pe care au rămas frunze și
mă descalț strâng la piept pantofii
dacă ai ști cât îi iubesc
așa demodați cum sunt și cu tălpile tocite spre exterior
mai puțin stângul
mai mult dreptul
vietăți de sticlă
inima mea a devenit un ciocan de cârpă
ce-mi bate în tâmplă
bum
bum
bum
sting țigara pe ochiul de sticlă și-mi pare că doare
palma mea atinge oglinda de la dreapta la stânga încet
de la stânga la dreapta mai tare
pumnul lovește oglinda
vietăți de sticlă întâlnesc
obrazul
chiuveta
de sus în jos mai tare
de jos în sus mai încet
limba sălbăticiei îmi linge glezna însângerată
cu limba ei aspră și caldă
Niciodată să nu te gândești
mama mi-a cerut să nu o pun lângă tata, atunci
știi tu, când o fi să se întâmple nu vreau să mai împart cu el nimic
pe atunci nu știam cât de repede trec toate și i-am promis
deși îmi spuneam că nu mai contează unde,
dacă se întâmplă nu mai contează
pe atunci mama avea gambe ferme glezne subțiri era o femeie cu nerv
și avea o dantură perfectă
acum stârnesc nervii din privirea ei de câte ori îi scot branula
somnul ei mă sperie aș vrea să vorbim chiar dacă mi-ar spune că o să se termine
curând. de data asta nu mai scap, o să vezi tu,
să te interesezi din timp, să nu mă trezesc că ai încurcat lucrurile,
știi cum ești tu, faci o mie de lucruri numai ce trebuie nu
ieri i-am promis că va avea un loc numai al ei
n-o fi pe o stea, a șoptit mama
cum ar fi să avem un loc al nostru, a surâs slab
ți-ar plăcea? am întrebat-o numai că adormise deja
să nu te gândești prea mult, mi-a spus când s-a trezit, fii atentă la ce-ți spun, lasă
fanteziile. vorbesc acum doar despre tine. odată ce bunicii s-au dus urmează părinții,
e o scară pe care se urcă și se coboară, uneori unul sare două trepte, dar tu,
niciodată să nu te gândești
după ce eu nu voi mai fi, între tine și moarte nu va mai stă nimic, să ai grijă, de data
asta nu încurca lucrurile
a gemut, apogeul unui monolog interior nu foarte lung
o asigur că voi sta lângă ea, îi voi mângâia mâinile îi voi masa spatele și ea va fi
puțin doar puțin mai puternică până voi găsi locul perfect
în liniștea nopților aștept dimineața și-mi îmi spun că părinții sunt una și fiecare e
celălalt iar eu nu sunt întreagă fără ei
gleznele mamei mele
sunt unul din trupurile
în care și-a plantat veșnicia
primul ei eșec l-a trăit cu mult înainte
să mă fi născut pe mine
primul ei copil nu am fost eu
cu certitudine am fost
foarte aproape de ultimul ei gând
de aceea repet ca o moară stricată aceleași cuvinte
mama ei de viață
mama ei de femeie trecută prin mine
eu cea fericită să port mai departe
gleznele mamei mele
