Ioana Pleșiu ne trimite câteva texte în care preocuparea tematică pare să fie fericirea. În realitate, însă, această fericire este condiționată de legitimitatea existenței. Și nu doar spiritul are nevoie de legitimare aici, ci și corpul. Setea de legitimitate este mare, și legitimitatea este căutată cu organele. Urmează identitatea. Adesea se pune un semn de egal (urmat de unul de întrebare) între identitatea personală și umanitatea generală. Sau chiar invers. Aceste concepte atât de necesare fericirii joacă pe sârmă în discursul poetic. Relațional, se manifestă aceeași visceralitate. Observațional, la fel. O mare relativitate, dacă nu chiar hazardul însuși, se întinde peste alcătuirea corpului, cât și peste structura trăitului. Altfel spus, precum în corp, așa și în afara lui. Între aceste borne are loc o expulzie, iar rezultatul ei caută fericirea. Dar fericirea nu e un must, e unul din multele jocuri posibile, una dintre premisele poetice, unul din firele cu care acest discurs țese laolaltă corpul și lumea într-un exercițiu de legitimare a existenței personale și umane.
Ce ne spune despre ea:„Mă cheamă Ioana Pleșiu, câteodată și Ramona. Exist. Cât despre poezie, s-a apucat de mine și nu m-a lăsat; m-a plimbat pe la Săvârșin și pe la diferite seri de poezie”.
ultimul răgaz înainte de fericire
drumul începe de undeva unde nu ajung cu mâna
încadrată de la stânga la pustiu, stau în
echilibrul și credința unui singur centru de greutate
merg pe un pământ mult prea încet
tălpile sunt scorojite, trupul prea firav
nu am cauze sau clauze pentru existența mea
îmi însușesc un corp, o soartă
ultimul răgaz înainte de fericire
umanitatea mă scutură de toate organele stricate
vai, sărac corpul meu lipsit de organe stricate
vai, prea galbeni dinții mei sănătoși
în lumea mea, singura constantă e cinia unei mâini bolnave
și a unui spirit gol descoperit mult după rău
orice adăpost e o șansă nulă de a mă mai ascunde
starea ultimă îmi ridică deja colțurile gurii
și un fior în palmă e de ajuns să mă scarpin de pielea cuiva
baby
devine meschină și masochistă cu gustul ei de sânge prelins pe tălpi, cu monturile și încălzitoarele de picioare
îi scrâșnește sistemul limfatic pe Vivaldi, ace mestecate de sticlă
înăuntrul unui antrenament de 8h duminica, pauză de 1 minut
e repetarea pasului până nu mai pică fata ca o capră
e și viață și șoc și ardoare, plămân uscat, vezică plină, bătături, ANOREXIE EMOȚIONALĂ ÎN NUMELE cuiva necunoscut
tinereți articulare deloc avute
oglinda din sală se uită la monturi atât de grețoase
vibrează lemnul cotropit de degete strâmbe
fata are 100g în plus, aproape fiecare chiuretaj e un zâmbet
crucea-tutu, drum spre injectare cu acorduri la secundă
puroiul exclamă, bătături, coaste; se duce dracu covrigul, apa
la fiecare prag ancorat în penché, la fiecare plecăciune din fiecare spectacol
o binecuvântare cu sângele venit prea jos în cap
prea fericiți
Sunt nisipul care-ți zgârie tălpile prea fine
Ceaiul care-ți arde papilele după ce mă guști
Ochelarii pentru care nu ai pupilele stricate
Roiul de viespi căruia i-ai declarat război
Gaica care se rupe exact când vrei să agăți geaca în cuier
Sunt și persoană, persoana de care nu-ți e dor
Omul de care te lepezi ca de un frigider stricat
Ața lipsă când ți se descoase puloverul și decizi să-l arunci
Cartea pe care n-o citești, dar știi câte greșeli de traducere conține
Sunt și prietenă, a căror prieteni se bucură de lipsa ta
Și tu ești ceva pentru mine, gărdulețul din jurul libertății
M-ai învățat să spun te rog, acolo unde mi se permitea totul
