Marius-Sorin Enache, care a mai fost prezent la Poșta redacției, ne trimite trei poeme dintr-un volum în curs de apariție – „Lirică de mini-cartier”. Textele sunt foarte „curate”, aproape minimaliste, dar un minimalism combinat nu neapărat cu zone din cotidian sau din confesiv, ci dintr-un registru în care imaginarul e rege. În canavaua poetică se mai distinge și un fir tematic al violenței uneori temperate de un soi de rațional zeflemitor, alteori lăsată liberă, dar cel mai interesant mi se pare aici tratat timpul, care pare să aibă două secvențe: trecutul și imaginarul. E de văzut cum se dezvoltă toate acestea pe spațiul volumului.
identitate nedefinită.
uneori mă joc Elden Ring și aș vrea să fiu
un samurai care își face potecă printre inamici cu propriul sânge
și cu o dexteritate de nemaivăzut
către bestie.
alteori mi-aș lua un bilet dus-neîntors către Legiunea Străină;
aș trage cinci de 7.62 către nord și est
și pe-al șaselea în piept, restul să se oxideze.
rareori regret că mi-am ratat șansa de a intra peste oameni în casă
cu un mandat și cu un berbec — bine că m-am cruțat singur.
de cele mai multe ori trăiesc în prezent și mă gândesc
la ce-ar fi fost prezentul
dacă absentam mai puțin.
***
terapia se face de la o vârstă fragedă.
eu mi-am fost singur terapeut
și mi-a fost ridicat
avizul.
nu pot să profesez fără el
așa că port o mască de cocoș;
am prieteni imaginari — o bufniță și un cal —
care mă sfătuiesc să iau o bâtă și să
mă ocup de oamenii fără măști.
zicea și Kafka ceva de niște măști
dar am fost prea preocupat de fața lui
fără una.
***
am terminat Litere
și am învățat alfabetul binar;
acum merg să filozofez ceva
ca să învăț
de ce Žižek
își maltratează nasul
în timp ce desenează structura materialismului dialectic
cu limba.
teză, antiteză, sinteză
tatăl, fiul, sfântul duh
dacă s-ar pupa ele
am înțelege nedreptatea de a ajunge în rai
și motivul pentru care în iad
încă n-au ajuns microfoane de la
băieții cu ochelari și costume.
