Azi citim încă unul dintre poemele create în tabăra Festivalului de Poezie „Gellu Naum”, sub îndrumarea Anei Săndulescu, care ne trimite și un scurt comentariu despre experiența atelierului.
La atelierul de poezie desfășurat în cadrul Festivalului „Gellu Naum”, am lucrat cu opt tineri, împărțiți în două echipe. Fiecare echipă a primit un cuvânt – alarmă sau embrion – care a ghidat procesul de scriere. Inițial, au lucrat separat, dezvoltând câte un text colectiv. Apoi ne-am reunit pentru a sintetiza totul într-o construcție comună. A rezultat un poem cu o voce densă și tensionată, care vorbește despre frică, origine, absență și separare. Un poem în care „alarma” nu e zgomot, ci o tensiune mută – între corp și limbaj, între memorie și prezent. Iar „embrionul” nu e o metaforă a începutului ideal, ci o stare fragilă, suspendată între ce se transmite și ce rămâne nespus. Mai mult decât un exercițiu, textul de față e o hartă afectivă a unui proces comun – și poate chiar o formă de memorie poetică scrisă la plural. (Ana Săndulescu)
Poem la 8 mâini: Punctul
Ce suntem noi, de fapt, în univers?
un alfabet stins – o limbă moartă,
un punct al creației
pe care nu-l putem forța să crească,
nu-l putem scoate afară.
El este începutul nostru,
dacă nu ne-ar fi frică.
Suntem vulnerabili și necalibrați,
hipertensiunea se manifestă prin sistemul cardiac alert.
Deși metamorfozați, evoluați sau digitalizați,
instinctul rămâne același.
Bătăi repetate, zvârcoliri de sfere –
dar ce e după?
după ce?
Ochii mei roșii, ochii lui albi –
tata nu mă vede,
se vede.
Pupilele lui sunt sferele mele,
sfere de semințe de mere,
semințe de mere împrăștiate prin noi.
Tată, sunt situația de după zâmbetul pe care îl ai
când îmi spui că mă iubești, deși nu o arăți –
este un semn de dinaintea separării.
Trebuia să ne despărțim ca să putem fi.
Trebuia să ne despărțim – din sângele meu și al tău
se scurg amintiri care nu trebuiau născute,
dar amintirile astea închipuite, m-au ținut aproape de țăruș
și departe de soare,
ca un experiment de-ale lui Schrödinger,
undeva în deșertăciune,
fără apă sau mâncare.
Nu e loc pentru noi în același aer.
