Azi citim un poem colectiv creat în cadrul taberei Festivalului de Poezie „Gellu Naum”, sub îndrumarea lui Claudiu Komartin.
Trezirea
Caut o dovadă că sunt,
că nu uit,
că amintirile-mi suscită în continuare
sângele din nervuri de marmură
și nu-l lăsa pradă coagulării
într-o lingvistică a tăcerii.
Și apoi -ALARMĂ-
pulsații rebele de fraze fragmentare
răstignite ritualic pe buze erordate
într-o caricatură a vitalului
În spatele perdelelor,
Un pui de om
Pompează o plasmă celestă
Și zburdă frenetic prin miile de lumi de gheață,
Serpentine de realitate,
Aventurări ludice,
Eliberat de cordoanele ombilicale
Prin care mâncarea dorită nu trece.
Dar adevărul nu-și plânge primele lacrimi,
Ba se sufocă cu oxigen,
În timp ce viața pășește în foc,
În miresme de energie;
Animatoare a luminii.
Dar lumea stă în întuneric,
Păzită de straturile de pieliță erodată,
Ca-ntr-un pântec călduros
Și îi cere puiului de om
Să se-ntoarcă la stadiul de embrion.
miroși a veev cu mentă
plămânii mei
o osmoză de tipuri de cancer
ce înfloresc în trupul tău
sunt flămândă de tine
îți înfig unghiile despicate
în rana din epicentrul traheei
iar tu
îmi oferi un zâmbet
tragic.
ești masochist
și cred că asta îmi place la tine
un soi de alarmă
ce mă atrage
de fiecare dată când facem dragoste în mașină
trupurile noastre
doi magneți cu același pol la capăt.
lăuntric
ne urâm.
ești înghețata cu vanilie pe care o devorez
cu febra 42 într-o cadă de ciocolata
un ocean
abundent în hibiscus roz
ne urâm,
dar de fiecare dată când facem dragoste în mașină
e o pseudo-iubire
scrijelită pe sânul meu drept
un cod morse
înghițit de o lagună cu țepi
e alarmant
iar tu te înfrupți din mine.
cel puțin o dată în viață
vrem să deschidem conserva cu embrioni,
uitată undeva prin cămară
știind că puteam fi oricine, doar dacă
și atunci te uiți brusc la ei
aceeași cocoașă, același pântec învinețit
pe care l-am avut mama
și mă blestemă până în ziua de azi,
de parcă aș fi avut de ales
nici acum nu am de ales
decât să-mi privesc cu o lupă
săraca, și ea împrumutată, reflexia.
să-i mai scutur, să le spun să-și bage
odată mințile în cap și mai ales
să-și privească iubita lor prietenă
femeia din spatele sticlei, și ea
cu spinarea strâmbă
și parcă viața nu e așa rea
dar totuși cum ar fi?
cum
ar
fi?
La ora cinci și sapte, ceasul nu mai sună,
Căci corpul deja știe.
Pe noptieră — o scrumieră plină de lucruri nefăcute,
și gânduri fumate prind la capăt.
În camera cealaltă, țipătul copilului meu
mă leagă de prezent, ca o țesătură uzată a rutinei.
Sunt un mecanism, construit ca o alarmă
ce nu mă mai sună.
În loc de fire , carne
în loc de sunete —
griji.
Când copilul plânge, tăcerea e ruptă și umple pereții.
Nu e oboseală , ci rugaciune,
Mână care ridică casul, fără să ceară timp.
Liniștea nu e pace, doar un zid subțire,
Între tine și ce nu ai curaj să rostești.
Mama mi-a spus că întâi a fost acel embrion.
După care, așternuturile pătate de sânge și urletele care veneau din spatele
spitalului.
Apoi a devenit un fetus pe care bunica l-a măturat de pe jos.
De atunci mama nu a mai mâncat carne.
Îmi văd viața trecând pe lângă mine,iar eu stau în mijlocul ei și nu fac nimic.
Supraviețuiesc din poemele astea slabe după care o să ne botezăm copiii.
Supraviețuiesc pentru că știu că și eu trebuie să fac ceva Mare pentru lumea asta și că existența mea contează.
Și nu știu…
Chiar nu știu ce s-a întâmplat pe urmă,
Cred că fară să îmi dau seama am crescut și mi-am dat seama că am nevoie de cineva care să mă țină în brațe într-o cameră normală de spital.
06:14
atac de panică
inimă care bate de nebună
știe doar că trebuie să mă țină în viață
dar n-are idee cum
iau telefonul în mână
bara de notificări – mânjită de numele tău
știm amândoi că nu răspund la mesaj
oricum
dar măcar e acolo
ești acolo
și aștepți
06:29
ies din cameră pe vârfuri
bat la ușa vecină
mă-nțeapă mirosul de vodkă
îmi spui că sunt frumoasă
mă-mbrățișezi strâmb
mi se face greață
06:36
întrebi dacă mi-e frig
și zic că da
îmi dai hanoracul care îți place cel mai puțin
mă strecor în el
ca un fluture care se întoarce în cocon
să fie iar omidă
06:45
sună alarma
– snooze –
verific notificările cu ochii aproape lipiți
nimic
doar 3 alarme aproape pierdute
am ajuns să te cunosc atât de răzvedit,
încât fiecare leagăn îl prezic înainte să mi-l cânți.
urăști copiii
și rânjetul meu
pe care doar la poze nu îl fac.
îmi spui:
“nu mai plânge că nu ai de ce.
nu ești victima iubirii,
doar a unei maturități aflate în stadiu embrionar.”
și totuși —
eu sunt sfârșitul suferinței romantice,
iar empatia nu se stinge într-o asociere parentală,
ci trece prin gloanțe-n cap și lumină ambientală.
încă dorm pe întuneric.
poate-mi vii și astă noapte.
