Vlad Beu este deja o prezență obișnuită pe O Mie de Semne, la rubrica „Poșta redacției”. După un început ușor ezitant, Vlad ne-a trimis de fiecare dată poeme mai faine, în care se văd ambiția și nevoia intimă de a scrie mai bine și de a demonstra că e tot mai sigur atât pe tehnica sa, cât și pe abilitatea de a transmite mesajul poetic însoțit de o emoție discretă.
Iată, spre reamintire, câteva date biografice: „Despre mine și activitatea mea poetică sunt puține de spus: am 39 de ani (n. 1980). Nu am publicat, nu am câștigat premii, nu am activat în cenacluri literare, nu mă consider poet în sensul absolut al termenului. Lucrez în domeniul jocurilor video și mă aflu momentan într-un an sabatic, un mic respiro care îmi permite sa cochetez cu poezia.”
Prudent cum îl știm, Vlad ne-a spus de data asta că „sunt mai puțin încrezător că noul grupaj de poeme o să convingă (vs. precedentul grupaj), dar cred că este cu un pas (minuscul) mai aproape, mai autentic ca limbaj & textură de povestea mea personală cu poezia”.
Despre acest mesaj vs. încotro se îndreaptă poezia lui Vlad vă las să trageți singuri concluziile.
Accelerat
bloc de piatră coborât din acceleratul Satu Mare – București, Gară de Nord!
m-au așteptat ai tăi pe peron, unde mergi șefu? te ducem noi; totul pe ceas;
și
prin conductele tale supraterane m-ai mișunat 20 de ani, m-ai dus și m-ai adus, m-ai învârtit și m-ai rotit, m-ai lovit de toate colțurile tale,
toată călătoria pe ceas, așa cum ai promis;
…doar tu îmi știai destinația
cioc, cioc, lovitură după lovitură, an după an, daltă după daltă,
sculptură după frigul și asemănarea ta m-ai prefăcut;
și, din când în când,
visez că mă trezesc și-mi scutur loviturile;
înapoi accelerat în materie primă
Drumul
La intersecția tuturor poeziilor regăsesc Drumul Taberei, înșirat
pe taraba de vechituri a unei țigănci care
mi-a înscenat viitorul, apoi mi-a crestat șanțuri potrivite în palmă; autograful destinului
și-mi propune
domnișorule
ia cu tine tot Drumul, balcoane și amintiri,
și această emoție derutată, suspendată în așteptarea unui nume: nostalgia unui regret îi spunem într-un limbaj provizoriu
e târziu, ți le dă mama pe nimica toată,
și mergem liniștiți toți acasĂ
Reîncarnare
cel mai viu vis este Cel
care mă leagă pe mine ieri de cel de azi de cel de mâine
de toate iluziile care mă țin laolaltă
Vladul zilnic ridicând în spate Vladul de ieri și tot sacul lui cu Vlazi;
heirup, hai sus; tot noi, mai grei, pornim la drum
hai liberare!
Odă (imprudență din prea multă admirație)
Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului
Între pântec și sân se întinde Bucureștiul, lung ca o pelerină interioară;
prea tânăr, în piruetă, am alunecat pe limba ta eu,
un deget arătător, înălțând chiștoace în noapte
tururi de forță întru provocarea
stelelor
și cățăratul în paradis în mijlocul Bucureștilor, o variațiune a infernului,
un fel de boschetăreală existențială la sânul căreia îmi făcui plinul;
azi regurgitez lăcomia
voluptății
diminețile tale îmi aspiră vise, îmi respiră flăcări;
pompier de gardă al infernului,
lansez șarje de scuipat
împotriva-ți
felinare fermecate mi se sting în cale
Vino iar la sân, resemnare vie;
și îți rog Totu-ți simplu
să-mi mai fie redat
o dată
Lazăr
prea multă generozitate pentru ideea de realitate
se simt opusurile ei diferit când le săruți pe obraz și le părăsești retroactiv?
am întrezărit suprarealitatea de tot atâtea ori, în aburul gurilor de canal sau vorbitoare, dormind la picioarele lui Lazăr la Universitate;
nemișcați amândoi, împietriți, am golit de realitate toate sticlele
(sau am golit de sticle toată realitatea)
adevărate, prea adevărate, întâmplate în diferite permutări
căci între fizic și macrofizic pe Toate le-am spart între dinți
am scuipat coaja/am păstrat miezul
am întrezărit, dar nu am îndrăznit; o fereastră prin care privești, în care îți aranjezi părul când ai lumina potrivită, scoți limba trecătorilor în zile însorite, dar niciodată, niciodată nu sari
