Pe tata l-a chemat Marin. S-a născut în 1937, într-o comună din Argeș numit Bărăști de Cepturi. Mi-am petrecut multe vacanțe de vară acolo, copil sau adolescent fiind. La un moment dat fluxul venirilor și al plecărilor mele din Bărăști s-a întrerupt. Am mai vizitat locul ăsta, pe care mintea mea îl filtrează în tonuri idilice, doar ocazional, în general atunci când cineva și-a încheiat drumul pe acest pământ.

Am fost, de pildă, la înmormântarea bunicii, în vara lui 1984. Atunci am pescuit ultima dată în lacul din grădină. Îmi amintesc că, în episoadele mele de la țară din copilărie, mă trezeam dimineața devreme fiindcă „atunci dădea peștele”. Vedeam oamenii care mergeau pe biciclete fiecare la treburile lor. O regulă foarte strictă a etichetei de la țară spunea că întotdeauna cel mai mic îl salută pe cel mai mare, iar când întâlnești pe cineva „la drum” e musai să-i spui bună ziua, fie că-l cunoști, fie că nu.

Nu știu dacă regula asta s-a păstrat. Cert este că, de fiecare dată când auzeam fâșâitul anvelopelor bicicletelor pe drumul de țară, trebuia să fiu pregătir să-l salut „printre gard” pe cel care trecea agale. Uneori tata rămânea și el o zi sau două cu mine. Am stat de multe ori cu el pe malul lacului, studiind apa și plutele de cocean înconjurați de tăceri semnificative, de zgomotele firești ale vieții, cântecul guguștiucului, lătratul îndepărtat al unui câine, mersul greoi al căruțelor trase de boi.

Lumea care trecea pe drum îl saluta pe tata spunându-i ori „Să trăiești, Mărine”, ori „Bună ziua, Mărine” sau „Bună dimineața, nea Mărine”. Pentru toți, tata era Mărin, băiatul plecat la București ca să-și facă un rost. Dacă viața nu ar fi fost cum a fost, poate că m-aș mai fi întors acolo. Dar nu se realizează întotdeauna ce ne dorim. Viața are împlinirile și rateurile ei, e lucru bine știut.

Dacă l-aș fi întâlnit vreodată pe Marin Preda mi-ar fi plăcut să-l salut cu apelativul „Să trăiești, nea Mărine”. Nu știu dacă i-ar fi plăcut, însă cred că rădăcinile lui țărănești ar fi tresărit în forul lui interior și ar fi acceptat formula asta absolut reverențioasă, fără nimic forțat familiar în ea.

Nu o dată, în fanteziile mele livrești, mi-am imaginat că stau pe malul lacului bunicii și îl văd pe Marin Preda trecând pe drum călare pe o bicicletă Tohan, cu o pălărie țărănească pe cap și cu cracii pantalonilor prinși în cârlige de rufe ca să nu-i agațe roata. Mi-ar fi plăcut să-i strig printre gard „Să trăiești, nea Mărine” și el să-mi răspundă fals morocănos, căci bine dispus: „Dă, mă puștiulache, peștele ăla sau nu dă?” După care să-și sprijine bicicleta de gard și să-mi ceară oala ca să bage mâna și să vadă câte fâțe am prins.

E un scenariu contrafactual, dar nu imposibil. Ca și tata, Marin Preda a murit la 58 de ani. Amândoi au fost în forul lor interior (tot folosesc formula asta fiindcă îi plăcea mult scriitorului) oameni simpli, plecați de la țară ca să cucerească lumea și să le arate lor, orășenilor care-i priveau cu un fel de superioritate, de parcă simplul fapt de a te fi născut la oraș aducea automat cu el atributele genialității.

Și tata, și Marin Preda au reușit, fiecare în felul lui, să-și depășească condiția. Marin Preda a devenit un mare scriitor, tata un mare iubitor al cărților. Peste toate astea, sunt convins că dacă s-ar fi întâlnit, cei doi Mărini s-ar fi înțeles bine. Mi-i imaginez stând pe malul lacului unul lângă altul și conversând parcimonios, mai mult tăcând, fiindcă numai așa puteau asculta liniștea satului: cârâitul speriat al unei găini rătăcite, clipocitul apei când vreun pește nărăvaș sare ca să-și arunce privirea în lumea de afară, mugetul unei vaci și vocea unui țăran care le spune printre gard, pe rând, cu acel respect ancestral pe care nu l-am regăsit niciodată la oraș: „Să trăiești, nea Mărine!” „Să trăiești, nea Mărine!”

Nu uitați să vă abonați la canalul nostru Youtube O Mie de Semne aici:
https://www.youtube.com/channel/UC91M_WEGP3Ud4HJDeD_nLIQ
Aveți acolo un buton care se numește JOIN, e simplu.

Pe urmă, poate vă aruncați privirea și aici: Sprijină proiectele noastre donând orice sumă aici: https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în Contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

    

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.