Traian T. Coșovei nu are nevoie de nicio prezentare. De aceea nici n-am să-i fac una. Vreau să spun doar câteva lucruri despre acest volum, „Cruciada întreruptă”.
Când l-am găsit undeva pe raftul cel mai de jos din subsolul anticariatului „Unu” de pe strada Academiei și am văzut că a fost publicat în 1982 – cam în zorii optzecismului – m-am întrebat în primul rând ce făceam eu în luna iunie a acelui an, când cartea asta a primit „bunul de tipar”.
Ei bine, eram la Poarta Albă, nu la celebra pușcărie, ci în armată, la o unitate din apropiere, unde militarii erau instruiți pentru munca silnică pe care urmau să o depună la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Eram, într-adevăr, în cea mai neagră perioadă a vieții mele.
În acest timp apărea volumul de poezii al lui Traian T. Coșovei, pe care aveam să-l cumpăr, trei decenii și jumătate mai târziu, dintr-un anticariat bucureștean pe care-l frecventez de multă vreme cu asiduitate.
Nu știu dacă poemele pe care am să le redau mai jos sunt sau nu caracteristice generației `80. Probabil că da, de vreme ce Traian e încadrat, pe bună dreptate, în această generație. Ceea ce știu este că ele vin dintr-o perioadă în care, deși eram în viață, n-am trăit. E o gaură neagră existențială pe care mă străduiesc, de multă vreme, să o umplu cu ceva.
N-am reușit și nici nu cred că voi reuși vreodată să acopăr în totalitate perioada aia de pierdere de sine, când timpul pentru mine a căpătat dimensiuni monstruoase și a fost măsurat de ceasornicul care număra, descrescător, fiecare secundă pe care o mai aveam de petrecut în pușcăria în care mă aruncase sistemul societății multilateral dezvoltate.
Celor care încă mai au nostalgii după vremurile în care „toată lumea avea frigiderele pline”, le spun doar atât: timpul acela mi-a fost furat, confiscat, luat cu japca din mica mea existență de iubitor de literatură și de poezie. Mă doare și acum, așa cum cei care și-au pierdut o mână sau un picior resimt toată viața dureri la mădularul amputat.
MARGINE DE ORAȘ
Nu, nu, –
nu sînt nici mîndru și nici măcar îngîmfat.
Desigur, cuvintele mele trec grăbite
ca un tacîm, din gură în gură, tîrînd după ele
ultima imagine a străzii –
acolo unde primăvara înflorește micul comerț gălăgios, –
imaginea parcului
unde bătrânul libidinos fluieră a pagubă după femeia
vopsită după vechile hărți de navigație,
sau mica TUTUNGERIE, –
unde clienții arată cu mîna și vorbesc în șoaptă.
Aici se sfîrșește drumul, –
de aici, cîmpul ți se poate oricînd revărsa
prin fereastra deschisă.
A rămas în urmă
orașul rece ca o sobă în care nu s-a mai făcut focul de mult
(… orașul cu străzi și cinematografe goale,
cu comis-voiajori nădușind prin camere de hotel…).
Aici e liniște – rar, birturi
pline de acordeoniști cu capetele grele, transpirate.
În lumina săracă, bărbații își regăsesc încăperile
unde femei cu zîmbete noduroase
îi vor face să strige
cuvinte calme și fără noimă…
Nu, nu, –
nu sînt nici mîndru și nici măcar îngîmfat.
Aici –
se sfîrșește drumul, aici se sfîrșește ziua, –
de aici se sfîrșește această stare de spirit.
De aici încep eu (… cîmpul te poate oricând cuprinde aici
cu mii de rădăcini trăgîndu-te în adînc.)
Departe,
un tren alunecă aidoma unei păsări albastre,
tînguitoare…
Hei, e cineva pe aici, prin apropiere?!
ȘI DACĂ TU EȘTI O PLANETĂ STRĂINĂ
Se întunecase și viața noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pîlpîitor.
Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Și dacă părul tău e o ființă venită de pe altă planetă?
Fiecare secundă
arunca un cîmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lângă tine. Te pîndea cu nările ca doi ogari
întărîtați de iepurii mirosului tău.
Și dacă glasul tău e o ființă coborîtă din altă planetă?
Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătății tale.
De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înțeles.
Că pe lîngă viața mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt din lume.
Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri
și pe luciul unei scîntei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă –
fără să-mi arate că exist cu-adevărat.
Și dacă parfumul tău e o ființă căzută din stele?
Brățările tale îmi răspundeau obraznic, –
rochiile tale foșneau dînd importanță fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hîrtie pe mediterana pohtelor mele.
Și dacă ochii tăi sînt două ființe de pe altă planetă?
Și dacă tu ești o planetă străină
locuită de fiecare gînd al meu?
În urma noastră
orașul plutea fragil, ca un aisberg plutitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Deodată,
se întunecase
și viața noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru,
pîlpîitor.
SOSISE VREMEA EXISTENȚELOR NERĂBDĂTOARE
Plajă pustie.
Valuri săpînd șanțuri de apărare cu degete albe, de spumă –
retrăgîndu-se printre delfinii aruncați de furtună pe țărm.
În masacrul amiezei,
nisipul părea o burtă umflată cu alge verzui,
călătoare.
Și-un miros înțepător de moarte caldă se strecura în oraș
întărîtînd cîinii.
Tu te aplecai să culegi o piatră. Nisipul
îți lua forma, îți memora căldura, apăsarea.
Peste zece ani, aveam să te întîlnesc – să te cunosc
în sfîrșit.
În urma noastră nisipul spulbera cu un gest burțile mirositoare.
Plaja duduia surd, ca un imens ceasornic cu nisip
măsurînd timpul. Mort. Umflat. Descompus în mirosuri ucigătoare.
Și reclamele luminoase de pe țărm ridicau în aer
mîini albe și verzi și pătate de sînge.
Împiedicînd autostopul. Și amorul liber. Împiedicînd
grupurile de vilegiaturiști ieșiți cu cîinii.
Rochia ta
săpa în pustiu tranșee ciudate. Semne
pentru o așteptată, imposibilă debarcare.
Te aplecai să culegi o piatră,
mă priveai cu ochii tăi care au văzut căderea Troiei.
Vîntul mîrîia încurcîndu-ți în păr vedenii sticloase.
Și nici un zgomot în jur. Nici un om broască
încolăcit în jurul țărmului.
Doar curentul rece aruncînd valul delfinilor înecați.
Și bastonul bătrînului cercetînd pervers burțile umflate:
„… uite, ăsta s-ar putea să aibă pui…”
Tu te apleci să culegi o piatră.
Peste zece ani, aveam să te pierd, să te uit în sfîrșit.
În urma noastră –
doi gropari de nisip se spulberau peste burțile umflate.
Și firmele luminoase de pe țărm
aprinzînd mirosul înțepător de catran, de frînghii putrezite.
Apoi crabii – existența nerăbdătoare să șteargă
orice urmă.
(din volumul „Cruciada întreruptă”, apărut la Editura Cartea Românească în 1982)
Foto credit Traian T. Coșovei: https://www.icr.ro/madrid/dezbaterea-rotonda-13-traian-t-cosovei-60-la-institutul-cultural-roman
