Vlad Sibechi a publicat la Editura Tracus Arte în toamna anului trecut volumul „Meditațiile bătrânului despre libertate” în urma câștigării premiului „Regele dimineții” din cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”/ 2019.
„Poet adevărat (în sensul plin al cuvântului), Vlad Sibechi și-a amânat ani de zile debutul. Astăzi iese, iată, în piața publică (a literaturii, firește) cu un volum puternic, ale cărui grupaje, oricât de diferite ca problematică, sunt unite de aerul tare al imaginilor, câmpuri metaforice pregnante. Cu rădăcinile în stranietatea suprarealiștilor – trecut prin Virgil Mazilescu și prin optzeciștii substanțiali, Vlad Sibechi pare să-și externalizeze trăirile (ale istoriei mici, concrete, realiste) în scenarii fantasmatice și, cu toată agresiunea implicată, luminoase. Abia astfel atrocele devine tolerabil. E modul lui de a se salva, pe pagină și în viață. Pe cât de multă „știință poetică”, vizibilă mai ales în tăietura precisă a versului, pe-atât de multă existență în poezia aceasta: un echilibru care face ca efectele să aibă o luminozitate ce se traduce în emoție, a se citi frumusețe. Strania frumusețe în care durerea devine contemplație pură.” – Mircea A. Diaconu
„Spre deosebire de atâția tineri care au parte de înșelătoare confirmări în premii la concursuri pentru poeți nedebutați, Vlad Sibechi nu s-a grăbit, iar asta a fost în favoarea scrisului său: Meditațiile bătrânului despre libertate e exact ce trebuie să fie un debut la treizeci și ceva de ani. Depășind influențele inițiale venite dinspre suprarealism, trecut pe la școala fastuoșilor Dimov, Ursachi și Mureșan, Vlad a asimilat și personalizat aceste experiențe într-o formulă care nu are nicio legătură cu scriitura minimală, postumanismele și mâțâielile aseptice la modă în vara asta. Cu „sinceritatea pusă pe lama cuțitului” se scrie poezia unuia care a trecut prin toate crizele de creștere, iar acum, la capătul acestui periplu prin propriile vârste, dar și prin vârstele poeziei românești din ultima jumătate de secol, are de rezolvat oboseala inevitabilă „de a mai spune ceva”. – Claudiu Komartin
nu am scris niciodată poeme de dragoste
dar aș ieși la fereastră cu o pancartă mare
cum erau alea de la revoluție să răcnesc
fără să îmi pese de nimeni că fiecare secundă
fără tine îmi găurește stomacul
mai tare decât cancerul ăsta nenorocit
la noapte buzele tale îmi vor ține de foame
nu știm nimic unul despre altul
stăm într-o cameră
goală
și viitorul e un paparazzo
care inventează scandaluri sexuale
sunt același de fiecare dată
opresc tot zgomotul de pe pământ
să-ți aud gândurile. mă găsești
în piața publică cerând decapitări
vreau doar să fii fericită
știu că te hrănești cu sufletele
condamnaților la moarte
zăpada îmi va încetini boala
pentru o secundă
voi crede că se mai întâmplă și minuni
ascultă, e cântecul nostru. ține-mă de mână
înăuntrul meu ninge cu un lichid alb-vâscos
cel mai bine mă simt în camera ta
vremea este mereu aceeași
porți pijamale cu Sailor Moon
și îți treci mâna prin păr cu gesturi firești
ce mi se lipesc de retină
doi copii, un oraș mare și neglijent care ne înghite
între betoane ca într-un penitenciar
e întuneric
momentul când trebuie resuscitați dirijorii
ne ținem de mână
degetele noastre au propriul lor joc
și orgasmul e o scurtă liniște ce ricoșează
în toate direcțiile
e frig, o fetiță aleargă prin sufragerie
cu telecomanda la spate
tati, azi-noapte Doamne-Doamne
mi-a arătat-o pe mami
zâmbea așa, ca toți oamenii
dacă aș pleca ar fi pentru că
am nevoie de tine
numai lângă tine reușesc să mă controlez
să fiu un spectacol plăcut vederii
cu gesturi miniaturale gata
să devoreze totul
un bărbat ce are în somn coșmaruri de copil,
o fetișcană care se vede în oglindă femeie
trebuie să urmăresc lupta de la distanță
de asta plec,
de asta îmi las corpul în urmă – o ofrandă
tuturor luptătorilor din trib
Foto main: cu Andra Rotaru & Sorin Despot
