Gabriel Cărtărescu (născut în anul 2003, în București) a absolvit Facultatea de Limbi Străine. Este fiul scriitorilor, Mircea Cărtărescu și Ioana Nicolae. Scrie poezie, proză și eseu și a publicat în mai multe reviste culturale cum ar fi Dilema Veche, Ordinul Povestitorilor sau O mie de semne. Face parte din grupul de scriere creativă, Liternauții. Este prezent în antologiile: Generația O Mie de Semne (CDPL, 2022), Liternauții (Paralela 45, 2025), precum și în trei antologii pentru copii și adolescenți apărute la editura Arthur, în urma câștigării repetate a concursului „Locuiește în poveste”. În anul 2022 a debutat cu volumul de poeme, Mâine o să fiu fericit, apărut la editura Charmides. Asupra acestui debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul debutează cu un poem foarte puternici, în care facem cunoștință cu poate cele mai puternice trei obsesii ale tânărului poet: căutarea divinității sau mai corect spus, scrutarea transcendenței, problema libertății umane și relația omului cu tehnologia: „Unii oameni au un cablu în ceafă/ care se întinde până la cer/ sau mai departe// unii oameni folosesc date mobile/ dar tot ce gândesc vine cu un preț// alții se conectează la wi-fi în spații publice/ sperând că-n cele din urmă/ tot la cer vor ajunge// atât de multe cabluri/ în atât de multe culori diferite/ și atât de mulți care pretind/ că nu sunt conectați/ și carnea din capul lor ar face totul/ își vopsesc cablurile în albastru/ să se vadă mai greu în timpul zilei//nimeni nu știe ce o să le coboare/ de-a lungul firelor/ nimeni nu știe cum de avioanele/ nu le taie// cândva am dat peste o minte superbă/ care nu părea să aibă/ o placă de rețea/ nu avea nicio mufă în ceafă/ nici o antenă ascunsă prin păr/ dar mi-a spus niște lucruri/ pe care nu le mai auzisem de la alții// au trecut câțiva ani de atunci/ și încă mă gândesc/ oare duc undeva cablurile acestea?/ oare chiar vin ideile de-a lungul lor?/ sau e cerul plin de servere abandonate/ servere goale/ lăsate acolo de cine știe când// poate într-o zi o să am curajul/ să mă-ntind/ și să-mi tai firele”. Vedem așadar cum poetul caută să găsească o serie de conexiuni sau mai degrabă de întrebări care să lege cele trei obsesii ale sale mai sus numite. Mai exact el se întreabă, prin suma de metafore utilizate în poemul mai sus citat, dacă omul este liber doar prin sine însuși, dacă relația cu Dumnezeu îl face mai puțin liber sau dacă nu cumva, dimpotrivă, doar tehnologia este aceea care îl robește, în sens modern, dar nu mai puțin periculos pe om. De asemenea, vedem în finalul poemului năzuința acestuia spre libertate. El își dorește să se elibereze, în primul rând de tehnologie. Pentru că dacă în privința divinității nu pare să fi ajuns la răspunsuri complete sau mulțumitoare, în privința tehnologiei pare destul de convins că oamenii au ajuns în momentul în care se simt 100% dependenți de aceasta, drept care își caută în sine curajul de a-și tăia firele, de a se deconecta, de a ieși de sub robia tehnologiei.
Desigur că, mână în mână cu dorința de eliberare și de libertate, merge și dorința de a-și descoperi propria identitate, de a face cunoștință cu sine însuși, de a descoperi cine este el cu adevărat, din toate punctele de vedere, și visceral și cognitiv și pshihic și emoțional. De altfel o nouă obsesie existențialistă, cât se poate de legitimă, ilustrată foarte bine în poemul următor: „Câmpul meu vizual este unul/ ochii zăresc doar în față/ mintea este blocată//de ce nu pot să mă uit în stânga, dreapta,/ sus și jos/ să las în urmă ceea ce văd/ să ies din corp/ să ies cu gândul în afară// să-mi explorez creierul/ să mă plimb printre vasele de sânge/ dacă observ un gând rău/ să-l sugrum până rămâne/ fără oxigen/ să înot prin dopamină și serotonină/ să mă gâdile electricitatea// aș apăsa neuroni adormiți/ ca să-mi amintesc cine sunt/ aș îmbrățișa conexiuniule rupte ca să le leg la loc// ar fi frumos să înțeleg ce se întâmplă/ mi-ar plăcea să fiu/ pe dinăuntru din nou”.
Până acum am scos în evidență doar capacitatea lirică a lui Gabriel Cărtărescu de a scruta transcendența, cunoașterea sinelui și alte aspecte cât se poate de serioase. Cineva s-ar putea îngrijora crezând că acest tânăr poet este prea matur și profund și serios pentru vârsta lui. S-ar putea întreba de ce nu scrie și el, firesc, despre dragoste, sau și mai bine, de ce a renunțat deja loc joc și joacă. Poemul pe care îl voi reda în cele ce urmează vine să liniștească toate îngrijorările și să arate tuturor că tânărul Gabriel Cărtărescu încă știe și să se joace, mixând o sumă de imagini suprarealiste și bineînțeles, că nu îi este indiferentă nici dragostea, doar că, problema lui stringentă în legătură cu acest aspect este aceea că, în fond, el se simte cu desăvârșire neiubit, acesta fiind și motivul pentru care se camuflează constant, ba în spatele profunzimii, ba în spatele jocului: „Merg pe un drum de toamnă/ cu picioarele în gât/ merg și mă gândesc/ la o mâncare foarte mare/ văd un dovleac,/ un dovleac fără garaj care urlă/ „De ce nu ai garaj?” îl întreb?/ „N-am învățat la școală să trăiesc cu salariul/ minim.” îmi răspunde// are vreun rost?// m-am întins/ sub o piatră/ brrr, am început să cresc cozonaci/ din păcate, mi s-au dezumflat/ și mi-a căzut nasul/ iar piatra, fiind în formă gazoasă,/ mi-a intrat în ureche/ de unde a luat tot ce-am auzit/ deși n-am auzit nimic vreodată// a fost o minciună// n-am vorbit cu dovleacul acela/ un nebun mă urmărește/ cu o mașină/ de care-s legați niște cactuși// știți ceva?/ o să fug// așa că am fugit și-am căzut/ într-o baltă/ după ce m-am înecat/ am mers să cumpăr KFC/ cum l-am mâncat, a dispărut// vreau doar să fiu iubit”.
Așadar, debutul lui Gabriel Cărtărescu este unul deosebit de complex, care ne descoperă un tânăr în egală măsură profund și ludic, preocupat de marile teme ale vieții, dar și dispus la a-și păstra inocența cât mai mult cu putință. Desigur, i s-ar putea reproșa o oarecare inconsecvență în stilistică și estetică, dar aceste amănunte cu siguranță se vor regla de la sine o dată cu înaintarea în vârstă și cu decantarea fiorului poetic în sinele său literar. De bună seamă, este un nume ce trebuie urmărit, și care ar fi bine să fie încă de la început privit în el însuși, în ciuda ispitei de a fi privit prin ochii părinților săi, ambii scriitori, pentru că noul Cărtărescu are toate șansele să fie original, să se desprindă de sub tutela literară a vechiului Cărtărescu și să-și urmeze destinul literar propriu.
