Acel funcționalism al anilor ’60 făcuse un pas înapoi și în zonele centrale, acea stare care cucerise lumea occidentală, scăldată de spiritul de voioșie al protestanților, ca și cel al francezilor calvini, al celor desprinși de catolicism. Cei care redaseră, de la catolicismul universal, puterea terestră oamenilor. Oameni energici și vioi, acum. Și aici, cred, se oprește poezia asta. Nu sprințari si agreabili, ca francezii, trecuți, cum spun cărturarii, prin temele culturii și civilizației latine. Cei bătrâni sigur fuseseră personaje din acel film fericit. Acolo, în tinerețea lor, exista o lumină veșnică de primăvară. Atunci, prin anii 60-70, cred că și la Amsterdam, ca la Paris, revenise ideea de a trăi, ca în vremurile bune, când viața le-o organiza în mare Le Corbusier și ucenicii lui. A trăi și a produce, a trăi cât mai mult în aer și lumină, pentru a avea forțele necesare pentru producție. Un ecologism în avangardă.
*
Cei din acea sală părăsiseră, nu de mult timp, lumea lor modernă, proaspătă, a consumatorilor. Erau fericiți cu câteva lucruri standard, cam aceleași serii de lucruri, care îî dominau, le cumpărau nu des, dar cu îndârjire. M-am uitat la încălțări – un pardesiu, două, puține, la grămadă undeva în hol, gabardine ca pentru polițiștii francezi de pe timpul lui Jean Gabin sau Fernandel -, da, așa, uzate cât de cât, aparțineau aceluiași model. O specie de încălțări pentru cei bătrâni, cu o viață simplă acasă, mereu cu gândul la o artă pe care au uitat-o pe drum. Nimic nu-i va stingheri să o practice, așa, modești. Aceste lucruri de-acum le asigurau stabilitatea.
Pesemne bărbații nu erau prea curajoși, căci vedeam mai multe femei aici. Femei cu părul ca al femeii care luase un loc lângă pian, un model. Părul acela stins, cu capetele subțiri, în vânt, ușor zburlit spre gât. Părul acesta ușor le demasca și vârsta, dar și pasiunea. Oameni culturali, ușor înseriați. Toate privirile deschise, bune, deloc reci. La bărbați nici măcar pigmentul acela, mărunt cât bobul de muștar, de răceală, răcela nordului părăsit. Uneori asta zăream în ochii maturilor.
Am rămas multă vreme cu ochii pe o scară metalică, uimitor de lungă – eram încântat de câte obiecte de construcție zăream -, stătea culcată lângă perete. Mai era și un culoar pe care-l detectasem de-ndată, unul care promitea să dea într-o grădină. Petrecere, da, urma să se dea acolo. Sandviciuri, cartofi prăjiți și bere, și ceva de ronțăit, cartofi feliați din cartofi ca lumea.
*
Antevorbitorii nu dăduseră niciun indiciu despre ce avea să vină.
Violoncelistul părea un localnic. Vorbise mai înainte despre muzica nordului, despre felul în care afectivitatea se resfiră în tonuri muzicale, în tonuri clare, care povestesc convingător despre iubirea de prieteni, de părinți sau chiar de ceilalți, comunitatea lui. Aducea probe curente. Făcu apoi un semn discret femeii de la pian, o bătrână la o primă vedere, pesemne profesoară, care, înclinându-se rapid cu umerii ei subțiri, făcu să izbucnească dintr-o dată un stol de sunete, pe care le urmărea cu fața răsturnată pe spate, fie cu mâinile, mult mai vii decât restul trupului, fie cu piciorul. Unul care se mișca încontinuu. Sala a amuțit. Urmăreau înfrânți, de jos, această libertate a muzicii în aer.
Urmară stări intermediare. Publicul se arătă eterogen. Unii aveau priviri neîncrezătoare, cei mai mulți cu totul dedicați, melomani, conservatori. Aceștia deja stăpâneau situația. Mă gândeam deja la ce stări vor urma. Mă aflam la o distanță astronomică de ceea ce se întâmpla pe stradă. Picasem cu totul întâmplător. Mersul ferm, din acea dimineață, mă adusese aici. Auzeam clar un clopoțel de la vreun magazin din zonă. Pianul revenise printre noi din înălțimi și cânta acum șoptit.
Abia aici interveni violoncelul. Nu puteam să-mi închipui atâtea trepte – deși eram convins că știu melodia -, pentru o atât de ușoară înălțare. Pianul o făcuse agresiv, fără să țină cont de ceea ce era firav în jur. Violoncelul acum ne lua părtaș la această violență. Între noi și el se instalase un ținut viu, cristalin sau vegetal. Mă întrebam, așa cum ne întrebăm în unele momente imprevizibile, oare acest ținut era o consecință a legăturii cu oamenii de acest gen, ai nordului? Nici nu am avut timp să-mi revin căci tonurile se dublau. Auzeam clar, prin interstițiile ce-mi asigurau o minimă libertate – aceste interstiții mă obsedau de câteva zile -, picurarea acelei activități despre care vorbise profesoral violoncelistul. Toți din jur fuseseră marcați, li se îmbujoraseră obrajii. Afară se lăsase frigul. Un frig neclar, muced, umed. După ușa de sticlă, dacă aveai curaj să intri, nechemat, cum o făcusem eu, totul devenea curat. Viața noastră, din acel început de zi, îmi venea să spun victorios, ne era hrănită bine de această muzică. Era un altfel de zi decât a orașului hapsân de producție, de mișcare cu folos. Substanțele acelea nutritive se prelingeau de pe strunelele violoncelului, de pe corzile pianului. Peste drum era măcelăria libianului meu, care cum mă vedea îmi expunea povestind simplu, feliile de carne, aromele ce se împleteau cu fibrele rozalii. De acolo luam coada de vacă pentru ciorba cu mult colagen.
Arcușul, după mâna violoncelistului, încerca un tur excesiv, de final. Căuta, căuta. Aerul era plin de aromele acelei naturi interioare. Bagheta magică a bătrânului cu plete albe, o muchie prin care energia scoasă din umbră strălucea incendiar, ne fermecase, scosese duhurile bune sau rele ale zilei din noi.
Deodată totul a căzut. Cunoșteam acest Haydn. Ușor de tot urma să se ridice un voal de tonuri. Hublourile pianului – o cutie bătrână – fuseseră trase. Bătrâna profesoară își pusese palmele pe genunchi. Doar talpa piciorului, nevăzut sub o fustă largă, tocită și ea, se mișca, ca la o adolescentă, zvâcnind ușor, nevrotic, sau cu o vitalitate inutilă.
Auzeam corul străzii de parcă ușile bistrourilor, ferestrele imense, transparente, mute însă, se deschiseră ca la o comandă. Participau la acest cântec de care ne vorbise violoncelistul. Pesemne un profesor, cum apreciam după țesătura prea subțire a costumului, după pantofii prăfuiți. Toate însă îi măreau transparența de care avea nevoie acest om încurcat. Oamenii din stradă, bărbați viguroși, cum sunt cei de aici, siguri cât de cât de mersul unei afaceri, ieșiseră în cadrul ușilor. Priveau condescendent. Cu siguranță, prezența lor i-ar fi oprit și pe cei tineri, la fel ca ei odată, dar care acum nerăbdători, poate unul ar fi strigat, închideți ușile. Numai că maturii, care-și așezaseră mâinile deasupra capului, mângâindu-și părul, apoi lemnul ușilor, impuneau ascultarea. Acea tăcere necesară acelei comunicări tandre, obișnuite peste tot.
*
Când am ieșit, distingeam doar decorațiuni care ilustrau epoca de aur a comerțului din perioada de pionierat a boomul-ului economic al anilor ’70. Avioane americane, în aeroporturile renovate, bungalouri, la periferii, triste de-acum, îmbătrânite. Asta fusese epoca bătrânilor mei.
Bungaloul a ajuns la putere, la modă, și în satul meu., în sfârșit. De fapt acea construcție utilitară, care nu pierde niciun volum, deși rămâneau destule spații părăsite, prăfuite, ce nu vor putea fi niciodată ocupate, lustruite de mâinile locatarilor, de suflările trupurilor viguroase. Vor rămâne rugoase și primitive, cu aerul acelor poduri cu păianjeni la colțuri, cuiburi uscate de viespi. În spate, prin fereastra mare a holului, se pot vedea scaieți și urzici, grădina cu prunii sălbatici. În aceste case am zărit numai oameni morocănoși, în cap cu multele cheltuieli ale noii agriculturi, ale câmpurilor agricole, îndreptate ca în palmă de un buldozerist. Buldozeristul acum putea fi și preotul satului. Câmp mai tot timpul verde, verde chimic. Un verde napolitan, cum mi-a spus un pictor local, pensionar, satisfăcut de arta lui. Câmpurile acelea verzi, pururi verzi și-n natură, ca-n peisagistica infinită a pictorului împlinit, sug tone de îngrășăminte, de erbicide. În jurul acestor case, care s-au înmulțit ca ciupercile după deschiderea granițelor, am văzut și oameni fericiți. Pururi fericiți câteva zile, în vacanță sau concediu. Veseli, pe lângă casele lor imense, triste prin acele asocieri de pereți orbi, sparți de câte o ușă înzorzonată cu metal, grăsuți, pe lângă grătare, cu fețe străine, de lucrători de-acum în Germania, Franța, Anglia. Unul, da, chiar în Olanda, mi-a spus melancolic, rănit – era unul care organiza orchestra satului, un fel de artist, îmbolnăvit de muncă – că îl spionau olandezii cu camerele de luat vederi, îi numărau cărămizile, gresia, faianța montată. Când revenea , în sat, 14 zile, fericit nevoie mare, bătea continuu la o tobă, cred că electronică, și cânta ca un disperat la clarinet, pasiunea lui, și la acordeon.
Spirit american, peste tot simțeam și aici – un spirit american tocit, caduc -, cum ieșeam spre periferii. Peluze, case cu intrări art deco, cu despărțituri asfaltate, scorojite de acum. Recunoșteam, așa, cu ușurință, și casa mea, mititică, olandeză într-adevăr, după geometria ei cochetă. Acolo am stat două luni.
