Volumul Salvatorii[1], recent semnat de Ana Maria Sandu, adună câteva povestiri care vorbesc despre fragilitatea umană, despre paradoxala anatomie a iluziei, despre tot felul de situații de un comic parcă ușor crepuscular.
Aceste proze inegale ca întindere și ca valoare se susțin prin flerul intuitiv al naratoarei, deosebit, capabil să surprindă, dincolo de învelișul evenimențial, arhitecturile nevralgice ale unor existențe în cuplu sau individuale, fluctuațiile senzoriale, dezamăgirile și speranțele, parcursul sinuos al anumitor situații limită.
Acești salvatori, niște străini sau cunoscuți ai celor care beneficiază de prezența lor, nu au nicidecum rolul personajelor auxiliare din basme, cele care îi vin în ajutor eroului, îl sprijină într-o anumită situație, îi îndeplinesc anumite necesități. Dimpotrivă, în universul acestor povestiri, salvatorii, destul de instabili emoțional și de paradoxali, uneori reușesc mai mult să producă tulburare și chiar incertitudine. De cele mai multe ori rămân în umbră, iar, la finalul textului, se ivesc în mod neașteptat, ca agenți ai hazardului mai degrabă, și își oferă ajutorul sau înțelegerea în moduri surprinzătoare sau, dimpotrivă, angoasante. Reușesc să pășească, alături de ceilalți semeni, pe un fir tot mai subțire deasupra unor prăpastii relaționale sau comunicaționale.
După o întâlnire cu unul dintre salvatori, cum se întâmplă și în cazul povestirii Vacanța de iarnă, o tânără studentă, destul de confuză în privința unei relații care îi aduce multă instabilitate emoțională, întâlnește un bărbat mai în vârstă, aparent destul de degajat și plin de un oarecare șarm vintage. Acesta, la rugămintea părinților fetei, fiind un apropiat al familiei, o va aduce acasă, în preajma unei vacanțe și, astfel, între cei doi se va crea o conexiune destul de atașantă și de senzuală. Consecințele acestei apropieri pline de palpit erotic vor conduce la o aventură clandestină a celor doi care își vor petrece vacanța împreună, într-un loc mai izolat, departe de oraș și de familia fetei. În acest climat de un pitoresc rural, protector și cald datorită apropierii sărbătorilor, idila între cei doi se va consuma într-o atmosferă oarecum tensionată. În cazul lor, apropierea aceasta atât de intensă și de contradictorie deopotrivă, îi ajută să treacă printr-un proces de remontare sufletească și erotică. Practic au reușit să devină salvatori unul pentru celălalt, rămânând mai apoi într-o relație cordială, de amiciție.
Alte două povestiri, cum ar fi K. sau 80 de franci, bine construite de altfel, expun un cumul de fapte tensionate, ușor limitate însă la nivelul unor sondări autoscopice mai profunde. Este cazul unor personaje care trăiesc drame individuale de dimensiunile unor vulcani stinși, oricând gata să izbucnească. În K. suntem pe tărâm pandemic. În izolare se consumă o idilă în tușe tensionate sau mai pasionale, între un tip și o tipă animați de preocupări diferite, însă reușind aproape de fiecare dată să își descopere, prin convorbirile virtuale, pasiuni, tabieturi, gesturi, apetituri culinare comune. Își construiesc astfel o relație care este alimentată practic de un izvor nesecat de iluzii și promisiuni, fiind fiecare captiv deocamdată spațiului domestic personal, fie că se află în România sau în Franța. Schema salvării apare, în această proză, ca fiind destul de încâlcită, de sinuoasă, de incertă. Nu este clar dacă prin acest artefact relațional ajung să se salveze unul pe celălalt, dar rămâne cert faptul că devin salvatorii propriilor miraje, propriilor orizonturi afective.
În cealaltă povestire este vorba despre călătoria unei fete, din Elveția până în România, cu un autocar, alături de animalul ei de companie, o pisică. Deși îi acordă o grijă suplimentară, dat fiind faptul că vor călători atâția kilometri într-un spațiu închis, la un moment dat, la mijlocul călătoriei, pisica va deceda. Nu se știu exact cauzele, iar restul povestirii explorează decepția fetei care devine conștientă că, odată cu dispariția pisicii, trecutul ei afectiv își închide și ultimele supape ale candorii și apropierii umane. Finalul este cu atât mai înduioșător cu cât niște necunoscuți vor reuși să o remonteze pe tânăra ghinionistă, oferindu-i parcă un nou sens prin ceea ce vor face pentru ea.
Mai reușite sunt povestirile care au o construcție mai amplă, oferindu-i prilejul naratoarei să exploreze mai adânc anumite conflicte, teme sau obsesii. Sunt texte diferite ca tematică, viziune, chiar și ca localizare geografică. În Solitude, o povestire de atmosferă în care tandrețea se conjugă cu fragilitatea, o femeie plecată în străinătate, în Italia, ajunge să aibă grijă de un bătrân și obișnuiește în fiecare zi, timp de o oră și un pic, să își petreacă timpul gândindu-se la propria existență, în cimitirul orașului în care se află. La un moment dat liniștea îi este disturbată de apariția unui tânăr destul de straniu, care este sau pare a fi surdomut. Se vor întâlni zilnic cam la aceleași ore, împărțind aceeași bancă, iar femeia, degajată și preocupată de noul ei prieten, își relatează propria existență. Își pune întrebări la care tot ea răspunde, ceea ce conferă o anumită teatralitate atmosferei. Însă momentul în care femeia, deși nu aflase nimic despre existența sau despre identitatea acelui străin, mai mult intuind câteva aspecte legate de biografia intrusului, va pătrunde în locuința acestuia, între ei va exista un moment de intimitate reținută, nevralgică.
Ultimul text, Salvatorii, ne înfățișează momentul în care o familie este surprinsă în jurul pregătirilor pentru o aniversare. Însă aparenta liniște și voie bună create de contextul respectiv sunt perturbate de prezența unui străin, aparent un om al străzii, care s-a adăpostit pe holul locuinței celor doi soți. Pentru a fi evitată o complicație, străinul este invitat să ia parte la petrecere și, mai apoi, să rămână și peste noapte. În acest nou context, atitudinea gazdelor, dar și a invitaților, se va schimba, producându-se o neașteptată încordare în atmosferă. Prezența străinului parcă va deschide treptat o întreagă cutie a Pandorei, fapt care le va bulversa celor doi soți întregul cadru intim sau domestic. Cu toate că aceștia l-au salvat, oferindu-i găzduire și înțelegere, comportamentul lui este unul straniu și incert. Va deveni și el, oare, un salvator neașteptat al celor doi? Pare că știe cum să profite de anumite aparențe pentru a le preschimba în contexte confesive, tulburătoare. Soția, rămasă singură cu străinul, va simți în preajma lui începutul unei intimități primejdioase.
Toți acești salvatori se dovedesc a fi niște acrobați melancolici care străbat firul tot mai subțire care desparte speranța de iluzie, concretul de visare.
[1] Ana Maria Sandu, Salvatorii, Ed. Polirom, Iași, 2024.
