Mihai Marian este un nume vizibil în peisajul literar, actual. Pe lângă activitatea poetică, proprie, acesta susține literatura tânără, promovând-o constant pe pagina Noise Poetry, pe care o realizează alături de poeta Lorena Purnichi. Anul trecut, această susținere s-a concretizat printr-o antologie care adună cele mai semnificative nume ale momentului.
În primele sale două volume, Negru Opac sau În timp ce tu, și, mai ales, în cel de-al treilea, recent apărut, Creaturi matematice reci[1], se observă că două ar fi traseele tematice pe care poetul revine în mod constant și obsesiv. Este vorba despre substituirea omului sau a umanului de către tot felul de forme tehnologice/virtuale, alienante, dar și despre însingurarea individului într-o lume aflată într-un continuu apogeu al deriziunii și al unor forme apocaliptice de suprimare identitară sau societală.
Avem de-a face, și în Creaturi…, cu un cadru biografic, șocant prin situațiile obișnuite aparent și consecințele acestora, de-un insolit straniu. De asemenea, evocarea trecutului conține destule fațete anxioase, ascunse în derularea rutinieră a vieții de atunci: ,,În drum spre pescărie,/ cu câțiva ani în urmă, treceam pe lângă/ trei sau patru firme de pompe funebre./ Toate pe aceeași stradă./ Acum a rămas doar una…/ Îi fac fetei care s-a așezat pe prag/ să fumeze, un semn cu mâna./ Îmi zâmbește./ Pe chipul ei se joacă/ strălucirea mânerelor de alamă/ale sicrielor”.
Într-o lume lipsită de suport identitar-spiritual, ,,suntem fiecare cu aura lui putredă”,,,facem parte cu toții din Familia Sfântului/ Consumerism”, ,,ne mărim țesutul adipos/ în ieslea globalizării”. Acest declin omniprezent și, de ce nu, omniscient poate avea diferite consecințe nocive pentru omul actual, întrucât ,,pulpele lumii… par să se strângă/ tot mai aproape una lângă alta,/ fără ca nimeni să mai poată acționa/ semnalul de alarmă, acel șarpe pestriț/ alcătuit din sute de fire electerice/ prins sub trupul care-și pierde căldura”.
În această degringoladă continuă, algoritmii își fac singuri treaba, participă la rescrierea lumii într-un șablon existențial care încurajează proliferarea deriziunii și a mascaradei societale: ,,Ne mirăm că în lumea asta condusă/ nu de președinți, ci de algoritmi,/ avem atâția candidați neplauzibili./ Deruta în spațiu nu are culoare politică./ Este mascată de duhoarea eroului zilei”.
Dincolo de o desfășurare mai amplă a narațiunii poematice, din unele texte pot fi izolate anumite secvențe, care, datorită construcției lor ideatice, aproape aforistice, devin foarte sugestive și enigmatice: ,,Dar știe că perfecțiunea Edenului/ a fost pierdută din clipa în care/ lucrurile de lângă noi au început să respire”.
Instantanee biografice, trecute sau prezente, sunt dezvăluite printr-o alternanță fotografică de scene care mențin o relație strânsă între concretul evocării și un soi de impresionism al relatării/amintirii. Toate acestea arată consecințele, în plan afectiv, mnemonic, ale anumitor întâlniri marcante sau ale unor ezitări provenite dintr-o amplă recuzită a incertitudinilor personale: ,,Cel mai adesea îmi amintesc un oraș/ cu străzile în întregime colorate cu cretă,/ fetele sale cu firele perfuziilor împletite în cozi,/ pe Abăluță întrebând emoționat dacă se poate/ da mai încet aerul condiționat în sala unde/ urma să citească. Apoi, închide fermoarul gecii,/ își cere scuze și scoate din geantă o eșarfă palidă./ Suntem bine cu toții acum./ Îți place să fii ultimul? m-a întrebat un poet/ înainte să părăsim grădina./ Am răspuns cu un zâmbet și un gest reținut,/ ca dintr-un mic manual de tăcere” (Mic manual de tăcere). La nivelul unui expresionism al degradării, spațiul citadin apare într-un tablou surprins într-o dinamică apocaliptică, de-a dreptul: ,,Orașul nu-și poate ascunde senzația/ de arsură din piept. Din turnurile bisericilor/ sale se-aud imnurile altor lumi./ Pe asfalt, resturi de conștiință fumegă” (Antartica e un joc de copii).
La un moment dat, anumite panseuri trădează o ușoară tentă moralizatoare, care ascunde, de fapt, o malițiozitate cu alură sapiențială, ușor forțată prin cumulul de cuvinte care se derulează amețitor: ,,Și chiar dacă mințim,/ sentimentul acela pe care îl ai/ când știi că minți,/ acela este adevărul./ Acel adevăr care există/ și care poate fi spus doar așa, ca minciună” (Am mințit).
Sunt sigur că lectura poemelor acestei cărți echivalează, în mod cert, cu un duș rece.
[1] Mihai Marian, Creaturi matematice reci, Charmides, Bistrița, 2024.
