Ce lucruri ciudate i se mai întâmplă uneori și unui împătimit de lecturi ca mine! Spre exemplu, am perioade când devorez efectiv cărțile de poezie mai noi sau mai vechi, apoi urmează o perioadă de liniște, timp în care mă aplec spre materia ceva mai laxă a romanului, pentru ca în cele din urmă să mă tolănesc pe câmpul eterogen al prozei scurte, acolo unde trăiesc, umblând din floare-n floare, numeroase satisfacții estetice.
Nu că n-aș găsi astfel de satisfacții și în celelalte experiențe de lectură, Doamne ferește, numai că atunci când vine vorba despre proza scurtă există substanțe unice, care dau chimiei întregului – dacă-l pot numi așa, cunoscând natura dispersată a genului – savori paradisiace. Este și cazul volumului semnat de Cezar Amariei, „Exerciții de linște” (Editura Polirom, 2021, colecția EGO.Proză), în care am avut revelația unei descoperiri. Sigur că acest lucru s-a petrecut târziu, iar vina îmi aparține în totalitate. Cezar a debutat editorial în 2018, însă romanul lui, „Zilele noastre mărunte”, mi-a scăpat, astfel că a trebuit să citesc aproape în orb volumul de față.
Și nu mică mi-a fost mirarea, chiar dacă îl știam pe Cezar de ceva vreme și auzisem despre el numai lucruri bune. Lucrurile ciudate care mi se întâmplă, anume să-mi pice în mâini o carte după lectura căreia să am entuziasme pubere, sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât autorul nu mi-e total necunoscut, deci ar fi trebuit să am un oarecare orizont de așteptare, adăugând la asta filtrul sever al echipei de la Polirom, cu referire pe caz la colecția EGO.Proză, acolo unde au intrat unii dintre cei mai valoroși tineri scriitori ai generațiilor de prozatori postdecembriști.
Până să ajung să citesc „Zilele noastre mărunte”, în care văd că se scrie pe coperta a IV-a că autorul „clădeşte o punte spre prezent şi aduce în discuţie probleme rămase nesoluţionate de mai bine de 300 de ani”, am să încerc să schițez și eu o punte (sărind o perioadă de doar trei ani, ce e drept) până la prezentul acestui incitant și surprinzător volum „Exerciții de liniște”, care cuprinde 15 proze scurte atent proporționate și echilibrate ca volum (doar una singură are cam trei pagini și jumătate, ceea ce nu înseamnă că este mai prejos decât celelalte, dimpotrivă), constant incitante ca diversitate a temelor abordate și, trebuie să o spun, excitante pentru nervul meu estetico-literar.
Înainte de a intra în mizul subiectului, trebuie să menționez, chiar dacă poate n-am lăsat impresia asta până acum, că sunt un admirator necondiționat al scriitorilor de proză scurtă (probabil că mi se trage dintr-un complex de inferioritate, fiindcă orice contact pe care am încercat să-l stabilesc cu acest gen literar a fost sortit eșecului), începând cu Truman Capote, Julio Cortázar, Gabriel García Márquez, Jorge Luis Borges, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway, J.D. Salinger și trecând, firește, spre literatura română menționând scriitori nu mai puțin valoroși ai genului precum Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Lavinia Braniște, Florin Irimia, Bogdan Răileanu, Simona Goșu, Iulian Popa, Alexandra Niculescu sau, bunăoară, Florin Iaru. Iar numele de autori ar putea continua în ambele părți.
Last but not least în această listă succintă, Florin Iaru are și el partea lui de „vină” atunci când vine vorba despre cizelarea talentului incontestabil al lui Cezar Amariei, fiindcă iată ce ne spune mereu tânărul nostru poet optzecist pe coperta a IV-a a „Exercițiilor de liniște”: „L-am cunoscut întâmplător (o întâmplare fericită) pe Cezar Amariei. Habar n-aveam că am în față un scriitor matur, cu o experiență solidă de scris – publicase deja un roman, dar, așa cum se întâmplă, din păcate, cu scriitorii din provincie, debutul lui a trecut aproape neobservat. Cezar venise să învețe ceva nou despre «scris». În scurt timp mi-am dat seama că nu prea am ce să îl învăț. Poate lucruri simple și observații minore. Avea o precizie în compoziție, idei interesante, spirit de observație ascuțit, puncte de vedere originale – toate astea sunt însă doar premisele – și avea, esențial, un stil al lui, o frază bine articulată. Acolo am devenit atent. Pentru Cezar, a spune o poveste e o încântare, o provocare și o aventură a gândirii. Iar această încântare se transmite rapid și temeinic cititorului.”
Oricât de mult mi-aș fi încordat mușchii sapinețiali, nu aș fi putut să spun mai bine decât Florin ce-am simțit pe tot parcursul lecturii „Exercițiilor de liniște”. Aș zice chiar, ca să-l parafrazez parțial pe Cezar Amariei, că am trecut eu însumi prin niște intense exerciții de neliniște, fiindcă sunt câteva episoade în carte demne, spre exemplu, de volumul-thriller al lui Vladimir Sorokin, „Dimineața lunetistului” (în care avem de-a face inclusiv cu o scenă șocantă în care Sanka profanează mormântul iubitei lui, Natașa).
Sigur că la Cezar Amariei, în povestirea „Umbre”, mobilul acțiunii este altul și este pus la cale de mai mulți. Dacă Sanka o dezgroapă pe Natașa pentru a comite un act de necrofilie, în celălalt caz este vorba despre un așa-zis moroi, moș Chirtău, recent săvârșit din viață și aventurier ectoplasmatic în iatacul tinerei Măriuca, pe care o „ghigosește” noaptea, spre disperarea „fimeii” lui Ghiță Todică și spre proasta dispoziție a fetei îngrozite și căzute grav bolnavă.
Privit obiectiv, este vorba despre un caz de profanare cu motive păgân-religioase. Cezar Amariei are abilitatea stilistică de a lua acest subiect și de a-l întoarce pe toată părțile, rezultatul fiind spectaculos. Siguranța dialogurilor, modul în care conduce narațiunea, cu toate subsecvențele psihologice, gradarea inteligentă a acțiunii, cu melanjul de suspans in crescendo, naturalismul bine temperat al scenei în care mormântul lui moș Chirtău este profanat (cu toate efluviile pestilențiale emanate de cadavrul relativ proaspăt) sau al momentului în care Talpalan coboară în groapă – ei bine, toate aceste lucruri, eficient coagulate cu elemente stilistice de o simplitate dezarmantă, ne arată în ce măsură Florin Iaru are dreptate când afirmă, la rândul lui, că „Cezar Amariei își construiește orice poveste privind-o din toate părțile”. Dau mărturie că este cât se poate de adevărat.
Iar acest lucru nu se întâmplă, firește, doar în „Umbre”. Cezar pornește în trombă cu „Forța personajului colectiv”, povestire în care maestrul omniscient, Regizorul, Artistul, chiar așa, cu majuscule, deoarece – și aici urmează motivația colericului personaj – „ – Când făceam Caragiale cu maestrul Botezatu, cu Botezatu, bă, pulifricilor, așa, nu de-alde Școala Populară de Artă din Tecuci, păi, rupea Botezatu scândura, actor mare, mare actor!” – deci spuneam că regizorul scuturat de stupori sapiențiale și cutremurat de o băloasă mitocănie isterică, își face praf actorii în încercarea „magnetizantă” de a da viață pe scândură, cum s-ar zice, personajelor lui Caragiale. Doar că – și aici meritul este al lui Cezar – realitatea bate „scândura” și funambulescul evadează de pe scenă transformând, ca la marele Will, realitatea într-o scenă mai mare, mai haotică, mai hilară și demnă de a fi dată drept exemplu tuturor celor care se cred, a priori, mari și tari.
Forța casantă a dialogurilor, toppingul de autenticitate, savorile confesive, autoscopice (de văzut în acest sens povestirea „Înainte să adoarmă”), dramatismul unor întâmplări care se ivesc pe un liniștit fond autoreferențial (solilocviul din „Instantanee” este memorabil), excursul spre parabolă (apocalipsa pandemică tratată în cheie cinic-ironică în povestirea „Totul va fi bine”) sau spre drama familială (cum se întâmplă în „Eliberarea”, care are un final de asemenea memorabil) – și nu sunt doar astea, vă asigur – au făcut ca volumul „Exerciții de liniște” să urce fulminant într-un clasament al celor mai bune cărți citite de mine în ultima vreme.
Aș continua dacă aș fi convins că majoritatea dintre cei care intră pe aceste pastile critice le și citesc până la capăt, fiindcă aș avea foarte multe de spus despre Arta lui Cezar Amariei (chiar așa, cu majusculă), însă pun frână și mă opresc aici, nu înainte de vă spune că dacă nu veți citi această carte, nu o să pierdeți contactul cu literatura (aici intră multe variabile, care depind de gusturi, judecăți estetice, orientări de gen literar etc.), ci o să întârziați să faceți cunoștință cu un autor, Cezar Amariei, care are talentul special de a reuși, fără efort, să convingă cititorul încă de la primele rânduri. Și, ca să închei agățându-mă tot de Florin Iaru, care zice foarte bine ce zice despre Cezar, „brusc, textul devine și al cititorului, personajele i se așază în brațe, iar autorul, ascuns între rânduri, își freacă mâinile, mulțumit.”
Ceea ce, normal, vă doresc și dumneavoastră.
Foto Cezar Amariei: Arthur Florentin Antoniu, de aici: https://www.facebook.com/photo/?fbid=1986649011371444&set=pob.100001052615329
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
