N-am făcut niciodată un secret din faptul că sunt un admirator al lui Dan Sociu. Îmi place poezia lui „naivă și sentimentală”, mă dau în vânt după literatura lui care, deși în unele locuri e arțăgoasă și cinică, îmi oferă cu generozitatea unui tip care-ți dă ultima țigară o cale de a înțelege lumea asta nouă și bizară în care m-am trezit de la un moment dat, o modalitate de „a fi în lume”, deoarece ca și majoritatea dintre voi mă simt adesea singur și neînțeles și mă bucur să am companioni care se pricep să-mi descifreze aprehensiunile și să-mi spună, pe un ton nu întotdeauna neprietenos, că e în regulă, că lucrurile sunt așa cum sunt și că n-am de ce să-mi fac atâtea griji. Un fel de let it be autohton, care de fapt nu e specific, fiindcă există sub o formă sau alta worldwide.
În „Pluto în Scorpion” (Editura Polirom, 2020), Dan Sociu face cumva unele variațiuni pe aceleași teme cu care ne-a obișnuit. Îmi amintesc despre ce mi-a zis cineva cu mulți ani în urmă, anume că de când nu mai bea Dan Sociu nu a mai scris ceva la fel de bun ca înainte. Habar n-am dacă este așa și nici nu vreau să știu dacă este așa. Ceea ce știu este că Dan are inteligența de a „se scoate” atunci când rămâne fără variante. Vine întotdeauna cu lucruri diferite, chiar dacă poate nu noi dpdv stilistic sau așa ceva. Temele lui vechi, mai ales din poezie, sunt resuscitate și rearanjate în forme care nu doar par diferite, ci dau senzația unei reinventări literare care nu-și forțează limitele, ci este pentru că trebuie să fie și să-și găsească un loc într-o lume în care aparent există loc pentru tot, toți și toate.
De exemplu, „Pluto în Scorpion” este cumva legat ombilical de cel mai recent volum de poezie al cărui titlu, „Uau” (care mie nu prea mi-a plăcut), are trimiteri biblice și creează o legătură între Sociu tânăr-Sociu bătrân. Dan constată, cu o uimire aproape adolescentină, gravată însă cu riduri de înțelepciune mistică, aruncându-și privirea from the inside out, că a început să îmbătrânească, dar că îmbătrânirea asta, nu neapărat fizică, ci mai degrabă mentală, poate fi o mină de aur pentru poezie. Și începe să mineze cu aceeași pasiune cu care o făcea cândva, însă cu mai puțină ardoare, mai liniștit, mai detașat, mai zen, mai potolit și mai capabil de empatie decât era pe vremuri. Înțelepțirea (sau maturizarea) nu este numai una literară, ci una totală, prin acumulare de experiență, prin transformarea acestei experiențe în terenuri necunoscute, care trebuie explorate, care trebuie cunoscute, care, în fine, e necesar să-i aducă materie primă pentru literatura pe care vrea să o scrie acum sau în viitor.
Bucățile de proză din „Uau” se scurg ca o lavă pe cale de a se răci spre „Pluto în Scorpion” și ne invită să admirăm, de pe margine, spectacolul stingerii temporare a unui vulcan care nu și-a spus încă ultimul cuvânt. Poate sună un pic prea laudativ ce spun, dar uitați-vă și voi la cele două volume: zici că „Uau” nu s-a terminat încă și că nu și-a găsit „calea”, e ceva acolo, o promisiune în genul „I’ll be back”, dar o întoarcere care va mai trage ceva din resursele de poezie din „Uau” și le va revalorifica într-o proză poetică de bună calitate, în ciuda episoadelor de un naturalism prea agresiv pentru preferințele mele, adică ale unuia mai bătrân care și-a epuizat resursele de răbdare pentru acest gen de când îi citea pe Zola sau pe Alexandre Dumas-fiul.
Și Dan chiar reușește să valorifice resursele alea poetice, deși în „Pluto în Scorpion” nu găsim decât vreo două texte-poezii, scrise mai mult la întâmplare și cu acea ingenuitate care revendică parcă valorile perioadei de început, când mergea experimentul și când era cool să pretinzi că scrii sonete sau catrene sau mai știu eu ce forme de expresie poetică, deși nu aveau nicio legătură cu ele, dacă e să judecăm după reguli. Dar a respectat Dan Sociu vreodată vreo regulă? Eu n-am văzut asta și chiar în „Pluto în Scorpion” am găsit destule dovezi, fiindcă libertatea (inculsiv de expresie, cu aroganțele licențioase cu tot) este subînțeleasă, nu se poate imagina literatură scrisă de Sociu care să meargă pe o anumită linie, n-ar mai fi ea, n-ar mai reda întru totul mesajul, ar fi ca un film mut căruia i s-au adăugat voci prin cine știe ce procedeu tehnic miraculos, n-ar mai fi artă, ar fi un kitsch – gândiți-vă bunăoară cum ar fi ca o mașinărie să-i imite vocea lui Chaplin în „Puștiul”, ar fi o catastrofă. Mai bine să rămână așa.
Sociu tânăr vs. Sociu bătrân este o înfruntare care mi-a amintit de o chestie pe care am obosit să o tot aspun, anume faptul că fiecare ne trăim timpul care ne-a fost dat. Iar cei care vin după noi ca generație vor face mișto de cei dinainte, fiindcă lucrurile evoluează și modele se schimbă rapid, însă și cei din urmă se vor trezi la rândul lor la un moment dat că sunt luați la mișto de cei care deja au venit după ei fiindcă modele se schimbă la nesfârșit și nimeni nu scapă, toți vom pica în cele din urmă drept învechiți, depășiți, iar ceea ce am făcut va conta prea puțin. Din toată această luptă inegală (căci o dăm parte-n parte cu de fapt cu timpul, care nu iartă pe nimeni) nu câștigă decât câțiva, care rămân, nu se știe cum, tineri mereu. Tineri – adică proaspeți, cu mijloacele de expresie artistică nevătămate și nealterate de trecerea modelor, modelelor și stilurilor și confruntărilor literare de tot felul. Clivajul generaționist a existat și va exista mereu, iar deasupra tuturor, adică deasupra prafului care rămâne întotdeauna, vor pluti doar duhurile aleșilor.
Nu știu dacă Dan Sociu face parte din categoria aleșilor, ar fi hazardat și prezumțios din partea mea să afirm așa ceva (fiindcă nu-mi arog vreo calitate de profet). Ceea ce pot afirma cu siguranță este că senzorii mei estetici o iau razna când citesc literatură scrisă de Dan Sociu. Se schimbă mereu ceva esențial în modul în care percep lucrurile din jurul meu. Iar armele pe care Dan le folosește în bătălia asta (care e mai degrabă una cu sine însuși) sunt unele mai puțin ofensive și contondente decât și-ar putea imagina unii. În loc de paloș folosește mai degrabă floreta inteligenței. Scutul lui estre imaginația, iar zidul de apărare înțelegerea lumii în care trăiește. Nu e un maestru, fiindcă nu pretinde că trăiește într-un turn de fildeș. Dimpotrivă, preferă zonele marginale, periferia cu depozitele ei și cu tristețea aia de asfințit peste Ferentari. Viața lui se desfășoară la ground zero, fiindcă trage după ea tinichelele copilăriei (cu sărăcia, violența domestică, dezorientarea, modelele proaste etc.) și e atrasă ca de un magnet de traiul în zonele limitrofe, populate de oameni bizari, violenți și cumsecade. E Zona lui de confort, e locul de unde își extrage, așa cum albina își ia polenul, poezia.
Când vrea să fie enigmatic, sfârșește prin a fi seducător de sincer, așa cum e de altfel mereu. Și reușește tot timpul în chestia asta cu sinceritatea, fiindcă nu e phoney, nu face paradă de faptul că înțelege unele lucruri mai lesne decât alții, iar sinceritatea lui nu e una de fațadă, un exercițiu de seducție pentru naivi, ci e în natura lui, așa e el, e felul lui de a fi în lume, în lumea brută și brutală în care trăiește și în care găsește cumva – numai el știe cum – un pic de frumusețe, chiar și acolo unde nu te-ai putea gândi că există frumusețe.
Și apropos de „fandacsia mistică” și de pasiunea asta (de neînțeles pentru mine) pentru astrologie. Costi Rogozanu zice că „toate lucrurile astea, sunetul tobelor, clinchetele, tot felul de zgomote de adunare, de strigare către pocăință, sună serios”. Și sunt de acord în punctul ăsta: pentru Dan cel de acum sunt lucruri serioase. Nu știu dacă a avut o revelație sau așa ceva, ori s-a alăturat și el curentului misticoid în care au picat destui poeți, unii chiar colegi de generație. Din nou, nu pot folosi decât experiența personală, fiindcă cea mai eficientă metodă de înțelegere a celuilalt rămâne tot ceea ce am trăit cândva și n-am înțeles și am descoperit la altcineva că a trăit și el același lucru și a găsit o explicație pentru asta. Mi s-a întâmplat după ce a murit tata, când am avut o perioadă destul de ciudată de vreo jumătate de an când credeam că pot comunica într-un fel sau altul cu el fiindcă știam ă iubise atât de mult viața și plecase pe neașteptate și nu credeam că un tip atât de puternic ca el ar putea accepta ușor verdictul ăsta al morții definitive, al dispariției pur și simplu.
Sigur că lucrurile astea se întâmplau după ce beam mult, însă chestia e că cu cât beam mai mult, cu atât aveam senzația că deveneam mai lucid și mai conectat la ceea ce credeam că e „lumea de dincolo”. Într-o seară eram singur acasă și am simțit efectiv o prezență imaterială în jur și am fost convins că e tata. N-am simțit deloc frică sau așa ceva – în fond era tata, de ce ar fi vrut să mă sperie sau să-mi facă ceva rău? – am stat calm și chiar am vorbit cu el. Au și căzut câteva cărți de pe șifononier, în fine, poate că unii veți râde sau alții veți găsi explicații logice, nu e nicio problemă, eu știu ce am trăit și nu pot descrie mixul de senzații pe care l-am experimentat. Cert este că am trat atunci concluzia că nu există o lume de dincolo. Totul se întâmplă aici. Morții nu pleacă nicăieri, în stele sau mai știu eu unde. Cerurile sunt prea abstracte și au legi nemiloase, chiar și pentru spiritele despre care se presupune că și-ar trăi viața de după moarte în ele. Lucrurile astea se întâmplă de fapt lângă noi, însă nu le putem percepe sau vedea deoarece sunt în altă dimensiune. Există doar momente de grație – așa cum a fost cel pe care l-am trăit și eu – dar sunt foarte rare și nu sunt pentru oricine (aici s-ar putea să vă par iarăși prezumțios, dar îmi asum).
Sunt momentele când se deschid uși speciale sau portaluri ori se creează căi aeriene unice, iar atunci începi să „vezi”. Din păcate durează foarte puțin, ca în vis, iar totul e straniu, deformat, de aici și imposibilitatea de a înțelege și de a asimila pe delin fenomenul. Contează, firește, și cât de deschis sufletește & mental ești la așa ceva, iar oamenii, în ciuda paradei lor de credință, sunt înclinați natural să respingă astfel de experiențe, pe care le consideră închipuiri sau mai știu eu ce. Nu, în principiu sunt fenomene cât se poate de normale, fiindcă fac parte din viață, din viața noastră individuală sau comună.
Am făcut paranteza asta un pic mai amplă deoarece veți descoperi în „Pluto în Scorpion” multe lucruri de genul ăsta, scrise bineînțeles cu mult mai mult talent și înțelegere decât am făcut-o eu aici. Dan Sociu este, până la urmă, poet până în măduva oaselor. El se străduiește încă o dată, în „Pluto în Scorpion”, să ne demonstreze că poate să scrie și proză. Totuși, ca nefericitul rege Midas cu aurul lui, tot ce atinge se transformă în poezie. Dan a scris cartea asta, „Pluto în Scorpion”, care a apărut într-o colecție numită „EGO.Proză”. M-am gândit mult înainte să mă apuc să scriu articolul, deoarece nu eram sigur că voi avea abordarea corectă. Acum știu sigur că nu e întru totul corectă, deoarece „Pluto în Scorpion” a fost publicată într-o colecție nepotrivită. Dacă veți citi cartea, veți afla de ce.
Foto credit Dan Sociu. https://blog.goethe.de/dlite/archives/962-Vineri-seara-vraj-rea,-o-povestire-de-Dan-Sociu.html
