● Adrian G. Romila, „Acasă, departe”, colecția Ego. Proză, Editura Polirom, 2023
Mi-am promis de nu știu câte ori că n-o să mai scriu entuziast despre o carte de care sunt entuziasmat, fiindcă ce-o să creadă lumea despre mine? Dar la naiba cu ce crede lumea despre mine, ar trebui să nu-mi mai pese atât de mult de părerea celorlalți, și oricum nu sunt critic cu sânge rece care citește și face însemnări privind sever către paginile pline de adnotări. Nu sunt unul dintr-aceia care se bucură când dau peste câte o carte slabă doar pentru că pot să scrie despre cât de slabă e acea carte, sau scriu despre o carte bună cu răutate gratuită doar așa, fiindcă n-au suflet și nu văd și lucrurile bune din acea carte bună, naiba să le ia de raționamente!
Așa că am decis în mod definitiv că n-o să rad o carte numai pentru că nu mi-a plăcut costumul scriitorului sau pentru că s-a uitat nu știu cum la mine la nu știu ce eveniment. Și am mai decis că am suflet și în consecință am sânge cald și o să scriu entuziast despre orice carte mă entuziasmează sau despre orice carte care îmi place în general, nu e neapărat nevoie să mă entuziasmeze, sunt și romane foarte bune care au un aer tern, aproape plictisitor, se cheamă artă, adică ceva despre care se subînțelege că pentru unii e o chestie plictisitoare, care nu le spune mai nimic.
Așa zice și un personaj din Acasă, departe al lui Adrian G. Romila – și aici dați-mi voie să citez – adică ceva de genul „Cine dracu` crezi că mai citește azi, profesore?” – mă rog, întrebarea era retorică și era pusă de un matroz (scuze dragă Adrian dacă n-am nimerit termenul corect, mi se pare că e unul general pentru „marinar”) care nu citea decât chestii tehnice, în fine… Și pe urmă continuă cu o altă întrebare deloc retorică, anume „Cui crezi că mai folosesc cărțile astea, toată cultura asta de care faci atâta caz de când te știu? La muzeu și la anticariat cu ele, gata, omenirea a intrat de mult în altă eră!”
Ei bine, eu nu vreau să trăiesc în era asta post-umană, că altfel cum să-i zic? Eu vreau să rămân într-o eră în care există cărți precum Acasă, departe și în care pot citi astfel de romane fără să simt în ceafă respirația cuiva care-mi șuieră pe un ton cinic qui prodest? Uite că mie-mi folosește, chiar dacă latina mea e una de nivelul clasei a cincea, când am învățat primele noțiuni în gimnaziu și acolo am rămas, chiar dacă am în bibliotecă celebrul dicționar al lui Gheorghe Guțu. Mi-a picat tocmai bine romanul lui Adrian, fiindcă am curățat de praf ditamai tomul și l-am mai răsfoit la nevoie pe ici, pe colo. Acasă, departe e o carte plină de citate în latină și e bine să ai un dicționar la îndemână, ai multe de învățat.
Vă mai amintiți de celebrul Ratatouille? Ei bine, e un film din 2007 produs de Pixar, scris și regizat de Brad Bird. E cu un șobolan simpatic care visează să devină chef și chiar devine și la un moment dat aproape că i se înfundă fiindcă un inspector malițios & cinic & dur (cam ca unii critici literari) vine să evalueze restaurantul în care chef era Ratatoiulle și ce să vezi? Gustă dintr-un fel de mâncare care era un fel de specialitate a simpaticului șobolan și se întâmplă ceva miraculos. Inspectorul e catapultat într-o milionime de secundă înapoi în timp, pe vremea când era copil și mânca același fel de mâncare.
Ei bine, același lucru l-am simțit și eu când am intrat în romanul Acasă, departe. Mi-am zis atunci: e un procedeu ieftin, toată lumea îl știe, madlena lui Proust a ajuns un fel de numitor comun al lecturilor care au darul să recupereze perioade uitate sau intrate într-o zonă amorțită a memoriei. Și apoi mi-am mai amintit că am citit undeva că de fapt madlena lui Proust a existat dintotdeauna, și i-am dat dreptate, fiindcă am trăit senzația asta de mult ori înainte să-l citesc pe Proust.
Citind însă Acasă, departe am mușcat direct din blestemata aia de madlenă, i-am simțit gustul, i-am adulmecat aroma, papilele mele gustative au intrat direct în delir gastronomic. De ce? Fiindcă am fost catapultat la rândul meu pe puntea celebrei corăbii Arabella, umăr la umăr cu Captain Blood și gata să particip din nou la His Odyssey. Apoi am clipit și m-am trezit lângă Russell Crowe în Master and Commander în urmărirea teribilei Acheron. Și am mai clipit încă o dată și m-am alăturat aventurierilor de pe Insula misterioasă, apoi am sărit direct în poveștile lui Swift și Daniel Defoe și Edgar Allan Poe și Jack London și Jules Verne și Nikos Kazantzakis (cine își mai amintește de căpitanul Mihalis? Libertate sau moarte!) și Melville cu al lui căpitan Ahab și, last but not least, în aventurile de neuitat ale neuitatului Jean Bart din fasciculele Clubul temerarilor apărute la Editura Tineretului și povestite de Radu Valentin. Asta ca să nu mai zic de seria Aventurile submarinului Dox și altele și altele și altele!
Acesta a fost efectul asupra mea al romanului scris de Adrian G. Romila. Și chiar dacă nu v-am zis mai nimic despre carte, ar trebui să știți că dacă ați avut în copilărie măcar o parte din lecturile enumerate mai sus (și mi-am amintit acum și de Căpitanul Fracasse al lui Gautier, ce aventuri am trăit și cu el!), citind Aproape, departe veți retrăi la intensitate maximă totul. Mie așa mi s-a întâmplat, fie că am navigat din nou cu Arabella creată de Rafael Sabatini, fie că am eșuat pe o insulă și a trebuit să lupt pentru supraviețuire, fie că am stat lângă personajele lui Radu Tudoran din Toate pânzele sus! (credeați că l-am uitat? cum ar fi posibil să uit cu câtă înfrigurare așteptam dimineața de duminică, fix la ora 9, când trebuia neapărat să văd un nou episod al serialului făcut după cartea pe care o devorasem literalmente – și iar o să ziceți că exagerez, deși e adevărat) care mi-au marcat copilăria.
Acasă, departe e un triptic în care se îmbină magia, aventura, însingurarea, eșecul, libertatea, exilul, toate prinse în nodul (marinăresc) magic al unei povești în care personajul Adrian Romila sfidează timpul și traversează epocile cu nonșalanța unui alt fel de Orlando, poate mai temerar, mai emblematic și mai puțin duplicitar decât personajul Virginiei Woolf. O carte încântătoare, miraculoasă într-un fel, în care Adrian G. Romila se pune de-a curmezișul și îi înfruntă cavalerește pe toți cei care afirmă că nu se mai citesc cărți groase, că un roman de peste 200 de pagini e plictisitor, că lumea nu mai are răbdare, că-ți pierzi cititorul dacă-i dai detalii așa-zis inutile, că descrierile și adjectivele și adverbele și expresii de tot felul sunt revolute și ar trebui eliminate din literatura de azi. Dar ce ar fi literatura fără astfel de cărți? Ce mai e literatura dacă rămâne din ea doar osatura, rezumatul, debușeul famelic?
Dar gata cu toate astea! Mă duc să recitesc Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, numai așa, ca să mai rămân un timp în copilărie!
