● Radu Vancu, „Boala & războiul. Jurnal. 2020-2024”, Editura Polirom, 2024
Mă pregăteam acum câteva zile să scriu ceva frumos & entuziast despre jurnalul lui Radu. Tocmai terminasem cartea, îmi ascuțisem instinctele critice, îmi turasem motoarele ispirației și voiam să pun pe hârtie câteva gânduri. Flanam pe Facebook și am dat peste o notă elogioasă a Danielei Luca, așa că mi-am spus că nu s-ar cuveni să public în același timp o recenzie, prea ar fi de tot, să apară aproape simultan două opinii mai mult decât pozitive.
Mi-am amânat intențiile și bine am făcut, fiindcă emoțiile lecturii s-au mai estompat, iar asta face bine la obiectivitate. Cu bateriile critice încărcate și cu un refresh dat inspirației, mi-am spus că începutul de săptămână e un moment potrivit pentru a scrie o cronică de carte. Înainte de asta bineînțeles că am intrat din nou pe Facebook ca să văd ce se mai întâmplă și surpriză: dau peste o recenzie „frumoasă & generoasă” (după cum spune chiar Radu Vancu) semnată de Ionuț Stanomir pe LaPunkt.
Dragă Radu, ai avut dreptate în jurnal să semnalezi acele coincidențe din literatură care nu țin neapărat de hazard, ci de o potrivire ale cărei înțelesuri trancend realitatea și merg către înțelesuri ale căror taine ne sunt uneori inaccesibile. De ce se întâmplă asta? Ei bine, pentru mine ține de un mister care trebuie să aibă o explicație aparte și sunt convins că interpretările tale sunt mult mai corecte decât ale unui biet amator de critică.
Nu sunt sigur că ar fi necesar să mai adaug ceva la spusele Danielei Luca și ale lui Ionuț Stanomir, fiindcă sunt mult mai pricepuți decât mine și, în plus, mă tem că bietele mele considerații encomiastice îl vor determina pe Radu să aibă automat una dintre reacțiile lui Mircea Ivănescu, despre care aflăm din jurnal că era literalmente îngrozit de laude & firitiseli.
Mă voi rezuma să spun doar că în timpul lecturii am avut două zvâcniri emoționale: boala lui Horia-Roman Patapievici și accidentul în care au fost implicați Cami & Sebastian. Instinctul a fost de a pune mâna pe telefon și de a-l întreba pe Radu dacă sunt toți ok. Asta poate face, în fond, literatura, indiferent dacă e vorba de realitate sau de ficțiune: te vrăjește, te seduce, te adoarme și te transportă într-un fel de vis pe care-l trăiești aievea. Iar când te trezești ești tot aici, dar nu mai ești la fel, substanța ființei tale e schimbată, fiindcă rămâi definitiv în două lumi, cea a literaturii și cea reală. Nu de puține ori însă cele două se confundă și îți dau senzația că încă te afli acolo, în momentul întâmplării, al mărturisirii și al climaxului emoțional.
Și aș mai adăuga că am terminat de citit jurnalul lui Radu nu cu sentimentul că tocmai am ajuns la capătul unei cărți foarte bune, ci cu acela că am parcurs o carte necesară. Și spun am parcurs dintr-un motiv simplu: de fapt am mers pe un drum, un drum livresc în primul rând, pe care am găsit numeroase pietre de hotar, unele atinse de patina timpului, altele cât se poate de noi.
Toate fac parte dintr-un parcurs de lectură absolut necesar pentru consolidarea bagajului cultural al oricărui individ, fie că se află în literatură, fie că nu. Radu ne oferă, ca un bun profesor ce este, atât o perspectivă romantică asupra fenomenului (cu toate pietrele de hotar care sunt de fapt piste de lectură, pe acestea fiind inscripționate unele dintre cele mai mari nume din istoria literaturii și nu doar atât – fiindcă avem o bogată ofertă și din literatura contemporană), cât și una tragică – iar aici avem de-a face cu privirea lucidă aruncată asupra realităților imediate grevate de pandemia de coronavirus și de războiul din Ucraina.
Sigur că unii ar putea spune: mai lasă-ne cu Radu, e un idealist! Am luat în calcul și o astfel de posibilitate, să nu vă îndoiți nicio clipă! Eu le-aș răspunde doar atât: la ce vă puteați aștepta de la un romantic & tragic autodeclarat? Și mai e ceva: fără acest tip de umanism pe care Radu ni-l propune în toate jurnalele lui, cu toată narcotizanta lor pulbere idealistă, lumea (literară) ar fi mult mai tristă. Și nu uitați: multe dintre visurile acestor romantici, cu rădăcini adânci în literatură (și în detectivistică, bunăoară), au sfârșit, după cum bine știm, prin a se transforma în realitate.
