● Dan Sociu, „La gunoi”, colecția Ego. Proză, Editura Polirom, 2024
De ce să scriu complicat, pretențios & cu tonuri academice, când o pot face simplu & direct? Asta pare a fi întrebarea pe care Dan Sociu și-o pune înainte de a se apuca de treabă. Cu dozele lui de cinism, curiozitate și melancolie, Dan reușește cumva să aibă lipici, să atragă cititorul în borcanul plin de miere textuală, în ciuda amărăciunilor de pe parcurs. Dar au și amărelile rostul lor, fiindcă diluează siropul narațiunii, îl reduce la doze rezonabile, asigură echilibrul.
„La gunoi” pare un „On the Road” pe repede înainte, măcar că e amintit și Jack Kerouac pe undeva, ca să nu mai zic de Frank O`Hara, pe care îl simt pretutindeni (fiindcă prozele lui Dan sunt foarte poetice), probabil pentru a accentua sentimentul de pierdere de sine, care vine la pachet cu dezordinea și mizeria, Is it dirty/ does it look dirty/ that`s what you think of in the city, da, avem parte și de așa ceva, fiindcă până la urmă viața e mizerabilă și sublimă, depinde din ce parte e privită și dacă e trăită inclusiv în straturile ei psihedelice. Și încă un da, avem de-a face cu un trip plin de nostalgii beatnice, dar pe ritmuri electro.
Nici nu mai contează dacă povestea e autoreferențială sau nu (zic că este în proporție covârșitoare, dar cine sunt eu să judec?) – în orice caz, Dan e un melancolic în plin exercițiu de seducție livrescă și îi iese, fumul jointului literar te amețește bine, te bagă în poveste și te face să nu mai vrei să ieși de acolo.
Uimitor este firescul narațiunii, chiar și în excursurile inavuabile, totul e asumat de parcă avem un personaj inventat, deși nu pare a fi, deoarece întâmplările din carte vin în siajul experimentelor proprii, autenticul e prea evident, nu există delimitări ca pe pista de atletism, totul se amestecă în decorul ai zice postapocaliptic, inclusiv în amețitorul carusel geografic care ne poartă prin București, Berlin, Paris, Stockholm, Londra, Botoșani, Iași etc. Iar asta se întâmplă în o sută și ceva de pagini cu text destul de rarefiat, imaginați-vă!
Există multă luciditate & dramă, lumea pare scoasă din țâțâni, deși nu e în totalitate, fiindcă avem de-a face cu banala realitate, trebuie doar să deschizi ochii ceva mai mult ca să observi și ca să participi la experiment. Dan le face pe amândouă, e concomitent înăuntru și afară, combinația e de transcendent & tanscendental, aparent ilogică, dar posibilă, după cum bine vedem în „La gunoi”.
