● Péter Demény, „Scrisoare din savană”, Editura Cartier, 2024, colecția Rotonda
Prezență constantă în peisajul literar autohton, Péter Demény este inițiatorul revistei Matca Literară, care adună un bogat material interdisciplinar, într-o simbioză de ficțiune și documentare de neocolit.
În calitate de poet, acesta practică o poezie de-o confesivitate alertă. În noul volum Scrisoare din savană, adaptându-se cu o lejeritate deloc forțată celor mai diverse sau neobișnuite contexte, acesta le deconspiră mecanismele iluziei și ale ipocriziei, se delimitează incisiv-sarcastic de anumite comportamente sau atitudini rigide, fățarnice sau nefirești.
Astfel, va spune niște adevăruri incomode indiferent că este vorba de propria mamă, de propriile obsesii, angoase, de împrejurările erotice pline, în schimb, de-o candoare aparte, de neajunsurile cotidiene sau ale propriei persoane: „mă trag în jos pe mine însumi, parcă aș fi o minge medicinală în propriul meu gât. Nu mai am umor, nu mai am bucurie, nu mai pun litere mari. nu mai nimic, doar ștreangul ăsta pe care-l tot înghit. sunt iona și balena, sunt ninive și curvele. pe dumnezeu ar trebui să-l înghit, dar nu pot” (iona). Alteori, cultivă un simț al incertului și al negativității, cu un curaj menit a desconspira propriile mecanisme de creație, atinse de paloarea incertitudinii: „să nu crezi că poemul/ e adevărul curat/ să nu crezi nici că/ poemul nu e adevărul curat/ lucrurile care zac/ în mine și despre care/ habar n-am ies la/ suprafață prind/ contur și-abia/ atunci le înțeleg/ și eu cât pot/ temerile mele/ zvelte și bucuriile/ mele grațioase/ soarele care se/ oglindește în apa/ fântânii e și nu/ e soarele de pe cer” (fântâna).
Decorticând, în permanență, o realitate obișnuită, plină de obsesii, chiar și de fantasme, poetul nu se mulțumește doar cu notația faptului divers, restrânsă ca dimensiune poematică sau imaginativă. El caută, neobosit, să confere un pigment insolit realității cu care se confruntă. Insuportabil de versatil și de-o curiozitate neobosită, uneori ludic și contondent, întoarce firescul pe toate părțile, se delimitează de orice poate aduce a iz de convenționalism sau de bravadă: „Tenebrele mele tu le cunoști,/ Doamne, pentru că tu le-ai creat,/ nu-i așa? Nu înțeleg cum nu poți/ odată să faci un oraș fără cartiere/ hidoase sau întunecoase, unul în/ care curg râuri limpezi și copiii/ zâmbesc mereu cu stele-n ochi./ Ai nevoie de păcat, asta înțeleg/ foarte bine, dar totuși, măcar/ odată! Încearcă, chiar te rog./ E și asta o cale să afli câte ceva” (Psalm I).
Într-un final, dincolo de anumite scăderi de construcție, va rezulta o poezie de-o verosimilitate dureroasă, incapsulând o energie vorace și un tonus când rezervat, când declanșator al unor strigăte disperate de salvare din savana unei interiorități devastate.
