Am promis că voi reveni la Jurnalul lui Mihail Sebastian (astăzi am scos din bibliotecă reeditarea din 2016 de la Editura Humanitas) ori de câte ori voi găsi în pasajele de acolo lucruri care oglindesc anticipativ, într-o măsură suficientă, starea de spirit din zilele noastre.
În 1942 ziua de Sf. Nicolae a căzut tot într-o duminică. Am regăsit un Sebastian aflat într-o stare de resemnare acută, de „letargie și descompunere”. Nu știu ce semnificație avea pentru el ziua de Sf. Nicolae – de pildă, pentru cei care nu știu, chiar dacă era evreu se bucura de ziua de Crăciun ca orice creștin obișnuit – însă știu sigur că a avut astfel de sărbători ceva mai fericite decât cea din sumbrul an 1942.
Înainte de fragmentul din Jurnal am să redau nota biografică de pe site-ul www.humanitas.ro
„Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieții scriitorului, cât și în posteritate. Scandalul generat de prefața lui Nae lonescu la De două mii de ani (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenției. Capriciile istoriei nu l-au putut împiedica pe Sebastian să obțina succes și ca dramaturg, încă din timpul vieții.
Dupa moartea sa prematură într-un accident, în 1945, la nici 38 de ani, rămâne în atenția publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se mai joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul, cât și romancierul intră în umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996 (anul publicării Jurnalului său din perioada 1935-1944), se redeșteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian.
În acest context reluarea primelor romane ale lui Sebastian, ignorate de publicul de azi, este bine venită. În colecția „Cartea de pe noptieră“ a apărut deja romanul Femei. Fragmente dintr-un carnet găsit se reeditează pentru prima dată. Este, așadar, o carte rară și o recuperare de istorie literară, însoțită de câteva fotografii ale autorului obținute prin bunăvoința doamnei Cornelia Ștefănescu.
Cu minime adaptări ale recuzitei și ale limbajului cu aromă interbelică, ambele micro-romane ar fi putut fi opera unui tânăr prozator de astăzi. Mihail Sebastian avea 25 de ani când le-a scris.
Opera
Romane: Fragmente dintr-un carnet găsit (1932), Femei (1933), De două mii de ani (1934), urmat de „dosarul“ scandalului de presă: Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni (1935), Orașul cu salcâmi (1935), Accidentul (1940).
Critică: Corespondența lui Marcel Proust (1939). Criticul foiletonist a fost recuperat postum.
Teatru: Jocul de-a vacanța (1939), Steaua fără nume (1942), sub camuflajul numelui de Victor Mincu. Restul operei dramatice postum.”
„Duminică, 6 decemvrie 1942
Zile de letargie, de descompunere. Nici măcar nu e deznădejde. Totul e sălciu. Dezgust adânc de tine, de oameni, de «evenimente», de viață. Îți lipsește și energia de a te sinucide, dar dacă ai avea un revolver gata încărcat în mână – poate că ai trage. Ce mi-ar trebui, ca să revin la viață? Bani? O femeie? Muncă? O carte? O casă? Nu știu. Totul e fără bucurie, fără gust, fără culoare, fără sens. Singurul lucru pe care l-aș putea face acum ar fi poate să joc cărți. Ore întregi, zile întregi – până la abrutizare.”
