● Cristian Teodorescu, „Tatăl meu la izolare”, Editura Polirom, 2021, colecția Fiction. Ltd
Cristian Teodorescu a debutat editorial în Desant `83, o antologie de proză scurtă păstorită de Ovid S. Crohmălniceanu, cu autori foarte tineri la vremea aceea, care urmau să devină sau erau deja componenți de bază ai generației `80. Doar dacă aruncăm o privire asupra acestei liste, care-i includea pe lângă mulți alții pe Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Constantin Stan, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Iova, Nicolae Iliescu, Gheorghe Crăciun sau Mircea Cărtărescu, ne putem da seama de greutatea acestei antologii.
Au trecut peste patru decenii de atunci, lucrurile s-au schimbat, unii autori din cei citați nu mai sunt, din păcate, printre noi, iar ceilalți, de fapt cu toții, sunt nume de referință în literatura contemporană. În ciuda opiniei caustice a lui Nicolae Manolescu, care spunea că literatura lui Cristian Teodorescu nu se ridică la un nivel acceptabil (n-aș vrea să greșesc, dar mi se pare că nici nu l-a inclus pe C.T. în Istoria critică a literaturii române), prozatorul are, cu toate astea, un loc solid în generația `80.
Sigur, e doar o poziție care ține de apartenența la o generație, nu neapărat de afilieri stilistice sau încadrări de ordin canonic, deși mi se pare bizară apropierea termenului canon de generația `80. Cristian Teodorescu a preferat să scrie o literatură foarte terre-à-terre și s-a autoexclus din curentul postmodernist, pe care de altfel îl neagă fără vreun regret. Opțiunea scriitorului e clară în favoarea unui acomodant modernism.
Același stil îl folosește și în Tatăl meu la izolare, un roman pe care am fost tentat la început să-l numesc biografic, ba mai mult, mi s-a părut că s-ar fi putut încadra mai degrabă la secțiunea Memorii, Jurnale decât la ficțiune. De-asta nici nu m-am aruncat să scriu o recenzie imediat ce l-am citit, adică înainte de FILIT 2024. Mi s-a părut că era ceva incorect în acea încadrare, că judecata mea nu reușea să arate cu ce aveam de-a face în realitate.
Și am făcut bine, fiindcă mi-a priit discuția pe care am moderat-o la FILIT unde a fost prezent și dl. Teodorescu. Chiar atunci, pe scena din Casa FILIT, am realizat că nu dibuisem adevărata esență a romanului, chiar dacă îmi formasem, triumfalist, o opinie pe care o credeam infailibilă.
Subsecvent altui roman, Medgidia, orașul de apoi, apărut la Cartea Românească în 2009, Tatăl meu la izolare are asumat rolul de a recupera nu doar o perioadă sumbră din istoria noastră relativ recentă, ci și de a reface o porțiune importantă din traseul vieții lui Gigi Theodorescu, inginer cu aptitudini de inventator prins în cleștele unui eliadesc prizonierat al istoriei.
Început într-un alt fel de prizonierat, cel cauzat de pandemie – de altfel Cristian Teodorescu a și postat pe facebook fragmente din roman, pe care le urmăream pasionat – Tatăl meu la izolare m-a tras la început pe o pistă falsă de lectură, anume aceea a unui biografism, cum spuneam, recuperator. Am strâmbat mefient & autosuficient din nas, am pus un diagnostic preliminar cam semidoct, anume biografism facil sau, dacă vreți, pastișă după Cel mai iubit dintre pământeni, și am zis că mi-am livrat cheia de lectură, ura și la gară!
Mi-am revizuit substanțial atitudinea după ce l-am ascultat pe dl. Teodorescu la FILIT. Acesta mi-a răspuns cu un calm pasional, dacă pot spune așa, la întrebările pe care i le-am pus. Am înțeles că Tatăl meu la izolare e mai mult decât o istorie de familie – drame de acest fel au fost nenumărate în deceniul negru – ci este de fapt Istoria, adică ceea ce trece pe lângă noi fără să observăm și e recuperat, cu talent și cu un tip special de dăruire, de oameni care se pricep să pună cap la cap, de parcă ar reface un vitraliu după o explozie, un puzzle care sfârșește prin a recompune povestea fiecăruia dintre cei care au suferit în anii de teroare maximă ai comunismului românesc.
Sigur că Tatăl meu la izolare e mai puțin spectaculos decât Cel mai iubit dintre pământeni. În euforia mea injust critică am pus chiar semnul egalității între Victor Petrini și Gigi Theodorescu. O eroare pentru care probabil I. D. Sârbu mi-ar fi admonestat sever! Nu-mi pun cenușă în cap, ci doar trag concluzia că, dacă Victor Petrini este un personaj lipsit de autenticitate în multe ipostaze (s-a discutat mult, de pildă, pe marginea titulaturii de filozof), Gigi Theodorescu este un personaj autentic până în măduva oaselor.
De aceea Tatăl meu la izolare e un roman de un realism tulburător, scris cu răbdare și cu o acumulare treptată de emoții care își găsesc cumva climaxul în momentul liberării. Firește că reconstituirea faptelor e legată ombilical și de imaginația scriitorului, de puterea lui de a inventaria materialul rămas (Cu documentarea de familie mi-a fost cel mai greu, mărturisește autorul într-un interviu acordat lui Vasile Ernu) sau de a reconstitui dialogurile și de a le face să sune autentic (Aș fi avut nevoie să mă duc la bibliotecă, să mă uit la ziarele vremii, pentru limbajul oficial al timpului, dar bibliotecile erau închise. Am avut mare noroc cu cărțile din casă, însă cel mai mult a trebuit să mă bizui pe memorie, mărturisește Cristian Teodorescu în același interviu).
Persistă, de-a lungul lecturii, senzația că ai în față o materie prozastică densă, abrazivă. Ai zice că autorul nu stă la birou și scrie, ci sapă asudat pământul pentru a dibui autenticul, pentru a explora anatomic realul perioadei evocate. Cu toate astea, nu avem deloc de-a face cu o proză căznită sau cu desfășurări epice pe zeci de pagini în care sunt reconstituite ședințe de partid sau introspecții dostoievskiene, așa cum întâlnim la Marin Preda. Solilocviile lui Gigi Theodorescu au acea tăietură inginerească eficientă, dialogurile lui au o alură aproape infailibilă (trădarea vine de la cel mai bun prieten), iar perioada carcerală autoimpusă într-una din casele Maicăi Lili este descrisă în pagini de o extraordinară forță narativă.
Mă felicit într-un fel că nu i-am pus dlui Teodorescu la finalul evenimentului de la FILIT întrebarea V-ați temut că s-ar putea face o paralelă între personajele Victor Petrini și Gigi Theodorescu? Ați avut în vedere acest lucru când ați scris Tatăl meu la izolare? De ce? Fiindcă un prozator de forța lui Cristian Teodorescu nu prea are a se teme de ceva. Că alții (ca mine) se gândesc la o astfel de posiblitate, e treaba lor.
Mi-am imaginat ce traseu ar fi putut avea Tatăl meu la izolare dacă, prin cine știe ce accident cosmic, ar fi apărut în 1988, așa cum de altfel i-am și sugerat dlui Teodorescu (era vorba despre posibilitatea ca Tatăl meu la izolare să fi apărut în locul romanului Tainele inimei). Îmi permit să-mi imaginez că ar fi fost o carte despre care s-ar fi discutat mult mai mult decât se face în prezent. Un roman care ar fi marcat o epocă, așa cum a făcut-o la vremea lui și Cel mai iubit dintre pământeni, însă cu propriul destin, cu propria forță radiantă, cu propria voce.
Citatele din interviul cu Vasile Ernu au fost preluate de aici: https://www.libertatea.ro/lifestyle/roman-romanesc-enervare-restrictii-pandemie-comunism-3738509
