Luna e roz. Privește surâzând și perversă lumea asta atât de măreață și cuminte. E o lume în care regăsesc și mesaje aproape mistice sau suprasenzoriale ale biologiei. Lângă turnurile astea reci, ale puterii și banilor, și fermentația genetică și-a atins apogeul. Liberalismul ăsta nordic, din etica urbană, consumă acum la greu esențe ale cărnii. Se spune că aici rata fertilității e în scădere, deși fascinația sexuală atinge un maxim istoric în imaginarul public. Fantazarea eroticului, un fel de eseu popular, aici în Olanda, pare un super drog. Concurează bine produsele astea chimice ale halucinației. Seara peste tot miroase a fum de cânepă. Nu-i ăsta orașul nostru cu blocuri și biserici la fel, interschimbabile și banale, ci e altceva. A scăpat demult, cu istoria lui, de acel cerc al copilăriei urbanului.
Olanda e o aplicație a eticii medievală, străină, crudă, de la început, prin utopia cetății. O etică urbană. Urmează descoperirea bruscă a eticii naturale și economice. E o etică pe care și-o asumă și marii autori ai secolului de aur. De fapt, autorii Renașterii o descriu la sânge, și Michelangelo, apoi aici Rembrandt, Frans Hals, Rubens. După filozofi ea nu există. În termeni stricți o întâlnim la Darwin, în toată măreția ei stranie, cu totul întunecată. Există doar gene egoiste, e o etică absurdă, de aici, în revers, se desprinde încet, dar tot mai pregnant omul în dimensiunea lui profundă. Omul cultural.
Aici, a fost întemeiată prima republică din epoca modernității. Aici, spun ghidurile turistice, a fost înfrântă apa și îmblânzit pământul. Aici și-au găsit un loc al toleranței cei hăituiți, din Europa sau de peste mări și țări. Aici a fost creată pentru prima dată, în orașe, formula bulevardului. Lumea asta atât de strălucitoare din oțel și beton, acum, după aceste imagini de azi, pare mai stimabilă. Ca un erou îmblânzit, atins de spaima morții când și când.
Există lumi extreme, însă incomprehensibile, ca aceea a chinezilor sau a japonezilor, sau ca a ținuturilor superbogate, cu rezerve de sute de ani de petrol. Acolo se pierde ușor-ușor sensul european al lucrurilor. Și cu cât vin în avalanșă informațiile, pe mass-media, cu atât mai mult se instalează obscuritatea între noi și ei.
Totuși, sunt o mulțime de lucruri pe care încă nu le pot descrie. Le simt în față. Mă lovesc de ele în frunte, mă pândesc din spate, mă întorc neputincios în toate părțile, căci nu le văd. Sunt condamnat să intru în capcana mortală a vidului, încerc să mă calibrez, să intru în tonul meu melancolic. Nimic. Nimic. Sau totul e un amestec, o dezordine în care mă rătăcesc ca o celulă moartă. Știu că există tonuri care cheamă gândurile, dar tonurile astea mă ocolesc, rămân cu melodia inconfundabilă a melancoliei, în oase, în carne.
Lucrurile de aici sunt prea dure, prea atent fasonate, forjate. Sunt dure și umede. Mă fascinează culoarea cărămizilor de pe fațadă, geometria strictă și repetitivă a geamurilor. Mi-a trecut deseori prin minte că fiind venit aici de departe, din Balcani, sunt ca și mort. Am o poziție de încremenit față de tot ce e aici, căci totul pare prea divers. Ar trebui să mă radicalizez, să devin un fel de terorist. Să protestez. Uneori, fiind în preajma protestanților, am observat că am o ușurință ciudată de a păși aproape de ei. Le confirm fără să vreau protestele, scandez spontan diferite lozinci radicale. Acest curaj mă încarcă. Mă bucură această formă inspirată de a vorbi cu voce tare în piața publică. Mă simt manipulat, ca unul care nu mai poate face față gândurilor. Mă raportez parcă la un gânditor ce a capotat. Acum e pe cale de a renaște. Totul pare scris deja. Eu nu mai pot să adaug nimic.
Am deschis un geam să simt mirosul ierbii. Un ierboi bătrân, puternic, care nu miroase. A rezistat iernii, nu miroase a nimic. Un vânt dă înconjor casei. Aștept un bufnet, o respirație de la miezul nopții. E un vânt tânăr, nu e de la oraș. În jur clădirile sclipesc, asfaltul umed e curat, orașul tace.
X
Am văzut ieri păsărelele jucându-se în iarbă. Sunt pline de praf ca la noi. Se spală în acea țărână care rezultă din uscarea mâlului pe care-l scot lucrătorii, cu utilaje care zguduie pământul, casa. Împing, știu, țevi groase pe sub pământ. Pe unele le văd, când alerg pe lângă gardul spitalului. Ies ca niște vene uriașe, strangulate, ca să nu reverse toată otrava gri și moale a pământului. Nu știu de ce sub straturile atât de bine lucrate la suprafață, pământul ăsta olandez, acolo în adânc, unde se întâlnește cu apa oceanului, se preschimbă printr-o chimie stranie, devenind un pământ al nimănui, vânăt. Îl văd fără culoare, duhnind ca o hazna. Asta să fie Olanda în adânc? Însă iarba sau copacii cresc fabulos. Oare cum s-a ajuns la acea grație a lucrurilor din Vermeer, care cer răbdare, temperanță inumană? Sau cum a fost posibil acel capitol de lume burgheză – în avans față de Europa –, pe care Rembrandt îl ilustrează, nu numai cu fantezie, dar și cu adâncime.
Apoi îmi vine în minte capitolul Van Gogh. Mereu am fost marcat de forța acelui fluid interior. Aici apa este neagră. Anticii cei mai vechi aveau culori puține pentru cele din natură. La Homer, mi se pare valurile nu sunt albastre ci roșii. Când eram mic, în satul natal, undeva pe câmpuri, lângă niște grajduri părăsite de vite, am descoperit o fântână cu o deschidere nemaipomenită. Pe fund, pe lângă malurile zidite cu pietre mari albe, niște lespezi de calcar smulse din munte, zăream apa neagră. Mă oglindeam în ea. Apa aceea mă oglindea cu o exactitate care mă punea pe gânduri, intram în jocul ei viclean, mă aplecam peste ghizdurile din lemn putred, mă aplecam ca să-mi zăresc chipul care nu era al meu. Mă retrăgeam la timp. Gata-gata să alunec, când scândurile îmbibate cu apă și putregai pârâiau fatidic. Manevram un mecanism uriaș, din fier bătrân, care scotea apa aceea vicleană. Am rotit de mii de ori roata aceea de mână, care făcea ca lanțul cu pistoane, de fapt niște găluște de cauciuc, să alunece înăuntru. Până când într-o zi a început să curgă. M-am speriat ca de iminența unui diluviu. Am alergat înnebunit, apoi am privit multă vreme cum apa aceea neagră țâșnea din fundul pământului. Făcea un ocol prin aer. Un fel de curcubeu cu multe petale portocalii, ca să cadă în cele din urmă ca un șarpe cu burta moale, plină de solzi, într-un jgheab bătrân de beton.
Câinii grajdurilor părăsite stăteau pe burtă cu capetele sprijinite pe labe. Arătau ca niște lupi. Corcituri negre-roșcate. Stau acolo în câmp, în vreun culcuș de iarbă. Mult mai departe, cireada de vite blajine și fericite. Detașate par alte ființe pe deal. Cineva le lovește cu ciomagul, dar ele nu se tem. Oare acolo l-am văzut prima dată pe nebun? Sau în pădure? Povestea cu pădurea o știu bine, mai puțin spaimele pe ulițele întunecoase ale satului. Aici iarba e roasă și cioturoasă. Dealul luminos și prietenos. Mă întreb așa câteodată, ca un copil, ce animale ascund olandezii la subsol, în întuneric? Nici la noi nu am aflat încă. M-am oglindit apoi în apa acea împăcată, caldă, îmblânzită de soare, acolo în câmp, lângă fântâna părăsită, apă a jgheabului bătrân, plin de păr și de jeg. Era prea transparentă. Nu mă zăream. În schimb, am zărit sub pojghița ei o mulțime de insecte ciudate.
Acolo, nu știu cum, localizasem spărtura pământului, iar apa aceea ca pe un mesager. Apa aceea mi-a populat multe vise urâte. Răutate posibilă a lumii, pe care încercam să o surprind în toate detaliile sălbatice ale câmpurilor, dar mai ales ale satului bătrân, care parcă dormita ca o sălbăticiune, cu blana peticită, plină de răni, unele vindecate, altele încă puroind. Asta mi se întâmpla să străvăd prin valurile de noroi care umpleau ulițele și drumurile în zilele de primăvară și toamnă.
Când într-o după-amiază liniștită – eu și cu Catinca eram deja împăcați, căci trecutul nostru fabulos urma să se lege de un viitor cu totul imprevizibil – am stat multă vreme înțepenit în fața pereților presărați cu van gogh-uri, atras fiind de țâșnirile inumane de portocaliu, de galben, culori de o vitalitate criminală. Le-am asociat imediat cu cele de pe burta șarpelui, ce se răsucea în aer greoi, ieșind din fântâna ruinată, găsindu-și moartea în mii de țăndări, insecte cu capul viu, ca de oțel, viermișori grași cât degetul, scoși din cavernele pământului. Îmi găseam aici rezolvarea acelei enigme?
X
Ar trebui mai întâi sa fac un elogiu satului meu.
Acolo s-a născut liniștea, cum spune Blaga, dar tot acolo s-au născut ploaia, câmpul, pădurea. Cerul. Marin Preda când intră cu povestea în satul lui, un sat din Câmpia română, spune mai întâi ca acolo timpul avea răbdare cu oamenii. Pare un vis împlinit, dintr-o rugăciune. Timpul e un dușman sau un prieten inevitabil. Kant modernul le aliniază si pe cele din afară si cel dinăuntru la același timp. Lumea, ca fenomen palpabil, e personală sau generală în același fel. Aici, nu?, domnește omul.
Dacă privesc de sus, satul meu trăia în neolitic. Muncile le făcea la fel. La câmp cu sapa si cu plugul, iar baza lui de subzistență erau porumbul si grâul adunat în pod, si câteva animale. Îmi aduc aminte când ne-au luat plugul si carul, am mers pe urma convoiului o zi prin sat. Cotiuga plugului era jucăria mea de atunci. Apoi a venit școala, alte griji, si universul meu nemărginit s-a schimbat. Am devenit tot mai conștient de un timp colectiv. Satul intrase ușor, am simțit, în ritmul muncilor de la CAP. Blaga generalizând descrie un loc miraculos național. Un sat de mit. Filozofa ceea ce zugrăvise Coșbuc, sincer si genial. Vorbește, și când face filozofie, cum vorbesc ardelenii, prin filtrul acelui mit originar.
Desigur Blaga e un modern. Are detașarea aceea nemțească în estetica lui prin care surprinde și întărește anumite detalii, punând în lumină sursa vitală a acestei naturi. O natura păgână, ale cărei forme atât de expresive, de surprinzătoare la el, pot să fie fluide, pot fi întruchipări ale acelui spirit care domnește și în natura, și în lumea omului. Satul e de la baza lumii. Lumea românească din Ardeal are încă în ființă spectrul acelei statornicii. Ceva îndărătnic, de om domol cu câteva cuvinte memorabile si mai ales cu câteva repere în minte și suflet. Pământul si limba. Pământul gras si bun ca și femeia, cu forme vălurite, cu ritmul clar.
În Câmpia română pământul e plat, ca-n stepa mongolă. Acolo timpul se dilată abstract, pare infinit si răbdător ușor. Acolo omului nu-i trebuie prea multe acareturi ca sa fie împlinit. În Ardeal locul parcă îi îndeamnă pe oameni să nu aibă odihnă. Vi-l amintiți pe Ion al Glanetașului, o ființă îndesată de frământările muncii, ale înălțării.
Satul meu din Moldova, mai aproape de Botoșani, trăia și s-a statornicit între cele două coduri, și de câmpie, și de deal. Trăiam cu sărăcia ca reper. Vitele arătau sure si slabe ca dealurile răpănoase. Sărac puteai sa fii în voie, era loc destul, erai ca de acolo, când însă te îmbogățeai intrai în derută. O derută existențială. Dușmanii erau în preajmă, puteai fi chiar tu, căzut în plasa unui orgoliu sau a unei iritări generale. În sat, cei bogați erau bine cunoscuți, știai în orice moment ce-au mai făcut, ce-au mai adunat. Casele și gardurile apăreau ca făcute de aceeași mână, se imitau unii pe alții, erau aliniați după aceleași interese, aceleași gânduri. Când lucrurile astea erau puse așa în ordine era liniște pe ulița aceea. Doar două-trei case nu respectau regula, a preotului și a câte unui meșter, a câte unui negustor care făcea drumuri la gara de peste două dealuri. Rare erau casele mari făcute din munca în câmp, oricât pământ ar fi avut omul.
CAP-ul i-a uniformizat și mai mult. Prin anii 70 au început să apară navetiștii, lucrătorii pe șantiere în țară. Casele lor începeau să crească și să strălucească mai bine. Erau mai des vopsite gardurile, apărea când și când un model de casă străină, din cărămidă chiar, cu cărări de beton în curte. Timpul în sat era divers, unii avea alte ritmuri. Se opacizase ceva. Cel puțin satul vechi, care stătea în picioare, intrase în umbră. Maturii din casele cu stuf, cu prispe de lut, înguste, cu câțiva stâlpișori șubrezi, îmbătrâniseră brusc. Viile se împuținaseră. Pâlcurile de copaci ciudați din câmpuri, care existaseră parcă veacuri, rătăciți, ocoliți de tractoare mulți ani, acum fuseseră tăiați. Nimeni nu le plângea în urmă. Au dispărut așa pădurici de salcâm, casele ascunse în dosul lor, câmpurile parca au întinerit, erau mai vulgare, în multe seri se auzeau chiote de bețivi, cântece populare la radio sau la picup. Totuși, în multe seri când veneam în vacanță, auzeam seara bătându-se coasa sau sapa, auzeam apoi în întuneric cum vorbeau despre lucruri personale oameni de la mari depărtări. Satul vechi își trăia traiul acolo lipit de pământ.
X
Când am plecat spre nord, îmi recâștigam încet-încet ceva din natura acelei ordini primordiale pe care un sat în imaginarul comun îl respiră ușor și plăcut. Recâștigam tărâmul sălbatic. Acela care-mi alimenta încă ființa mea rațională. Acolo, printre olandezii cu fermele lor, întrezărisem o coabitare a vechiului și a noului. Bătrânii negustori, pe lângă faptul că asiguraseră sursa acestei lumi urbane, ca să se metamorfozeze în forme dintre cele mai adânci umane, schimbaseră cumva și identitățile naturii. Nu numai istoria digurilor e fascinantă, dar și a lucrurilor mărunte. Îmi aduc aminte că în tăcerea aceea imaterială, care atinge un maxim la pictorii din secolul de aur, zăream când și când, printre lucrurile fragile și utile, ochii unui meșter spiritual, ai unui doctor taumaturg sau ai unui Faust readus cu picioarele pe pământ, dar cu ochii fierbinți de necunoașterea reversului naturii. Căpătasem după acele nopți, unele nedormite complet, ochii necesari ca să văd în străfundul lucrurilor. Atunci îmi venea mereu întrebarea: ce se petrece cu noi aici? Cu mine și Catinca?
